Răul și dreptatea lui Dumnezeu (3)

Răul și dreptatea lui Dumnezeu – N.T. Wright, Editura Scriptum, Oradea, 2017, 136 p.

“Deşi postmodernismul își are rădăcinile în operele gânditorilor de acum un secol sau mai mult, modul specific în care a apărut el și forma specifică pe care a luat-o sunt într-o strânsă legătură cu oroarea Holocaustului. Filozoful Theodor Adorno a declarat că nu se mai poate scrie poezie după Auschwitz și e posibil ca, cel puțin la un anumit nivel, teoreticienii postmodernismului să fi spus că nu se poate spune nici adevărul. Dacă această cultură europeană dominantă a putut produce Holocaustul, cu siguranță că ne putem aștepta și la orice altceva. Însă postmodernismul nu se oprește aici. Problema răului, pe care o evidențiază el cu atâta cruzime, merge mult mai departe de simpla sugestie că toate afirmațiile omenești sunt corupte; ea îi desființează pe oamenii înșiși. Nu mai există un “eu”, ci doar o masă fluctuantă de emoții, de semnificanți, de impulsuri, toate acestea însemnând că “eu” mă aflu într-un flux continuu. Imperativul moral, care este o rămășiță a unui existențialism elementar (că cineva ar trebui să fie loial celui mai profund sine al său), intră în coliziune cu concepția postmodernă că sinele cel mai profund al omului este un lucru fluid, instabil: “Atunci când cânt, spunea interpretul de jazz Charlie Mingus, cânt ceea ce sunt eu cu adevărat; problema este că mă schimb tot timpul.” O muzică grozavă, dar o filozofie și o psihologie care creează o profundă stare de confuzie.

Și acesta, cred eu, este un fel de răspuns la problema răului. În ciuda faptului că recunoaște că noi suntem extrem de decăzuți, postmodernismul evită orice întoarcere la o doctrină clasică a Păcatului. Originar, pretinzând în schimb că oamenii nu au o “identitate” fixă, așadar nicio responsabilitate fixă. În postmodernism nu poți evita răul, dar nici nu poți găsi pe cineva care să-și asume vina pentru existența lui. Nu ar trebui să fim surprinși de faptul că unul dintre fenomenele socio-culturale care caracterizează postmodernismul este cel al dezastrelor de proporții, pentru care nimeni nu își asumă vina, ca în cazul în care în urma unui accident groaznic de tren, provocat de niște probleme cu șinele despre care se știa de luni de zile fără să se ia măsuri, nimeni nu-și asumă vina, nici un membru al conducerii și nici un comitete măcar. Postmodernismul încurajează o atitudine cinică: nimic nu se va îmbunătăți și nu mai poți face nimic ca să remediezi situația. Nu e deloc surprinzător faptul că acest factor a dus la creșterea ratei sinuciderilor, mai ales printre tinerii care (poate am fi tentați să credem) ar fi putut să se bucure încă de atâtea lucruri, dar care s-au îmbuibat prin toți porii cu postmodernism.” (p. 27-28)

Publicitate