ATENȚIONARE
Acest material este doar pentru lecturat. Nu sînt de acord să fie preluată nici o parte din acest material. Acest material de 30 de pagini este prima variantă a manuscrisului (din august 2015). Așadar, pentru o eventuală publicare, necesită corectare, revizuire, completare.
Fotografii din istoria evanghelicilor români:
Romania Evanghelica – 500 imagini
Romania Evanghelica – Album 2 – 370 imagini
În memoria tatălui meu
Am trăit destui ani și am cunoscut mulți oameni de diferite feluri, dar nu îmi amintesc de vreo figură asemănătoare în ceea ce privește integritatea, prestanța, bunătatea și spiritul de sacrificiu.
INTRODUCERE
- Evanghelicii din România
- Recunoașterea cultelor evanghelice de către statul român
- Statistici și începuturi
- Până la Unire
- Baptiştii
- Creștinii după Evanghelie
- Evanghelicii înainte de Unire
- Între Unire și Revoluție
- 1920-1948
- 1948-1965
- 1965-1989
III. După Revoluție
- Legea Cultelor
- Alianța Evanghelică din România
- Învățământul confesional evanghelic
Evanghelicii din România în secolul XXI
Anexă – Cronica Evanghelică
Bibliografie
INTRODUCERE
- Evanghelicii din România
Unirea şi Revoluţia sunt cele două mari momente de referință din istoria românilor ân secolul XX. În mod similar, cele două evenimente majore constituie cei doi piloni istorici pentru evanghelicii români. Prezenta lucrare, constituită din 3 părți principale, prezintă evenimente și fenomene din mediul confesional evanghelic românesc, cu precădere din secolul XX, oferind o imagine de ansamblu pentru cititorul obişnuit, fie din interiorul mediului evanghelic, fie din afara lui.
Baptiştii, penticostalii şi creştinii după Evanghelie constituie cele trei culte evanghelice din România. Termenul de evanghelic nu este folosit, în această lucrare, în sens protestant – precum ar fi Biserica Evanghelică Lutherană din România -, ci în sens postprotestant, cu referire la cei numiți, în mod popular, pocăiți.
Aspectul distinctiv al evanghelicilor este botezul adulţilor. Această practică confesională constituie diferența radicală între evanghelici și bisericile tradiționale – ortodoxe, catolice, protestante.
O altă caracteristică vizibilă ține de modul în care este organizată confesiunea evanghelică. Catolicii au preoți, cardinali și papă, ortodocșii au preoți, episcopi și patriarhi, evanghelicii susțin autonomia bisericii locale și bisericile fac parte dintr-o uniune națională care le reprezintă interesele în fața autorităților și în relațiile cu diverse instituții religioase, culturale, sociale etc.
Cele trei culte evanghelice nu circumscriu întreg spațiul confesional evanghelic, unde se regăsesc și alte comunități creștine, mai mult sau mai puțin dezvoltate în perioada postdecembristă, care sunt caracterizate de etos evanghelic.
Așadar, pe lângă evenimentele și fenomenele din istoria celor trei culte evanghelice din România, trebuie luate în considerare și informații legate de “verişorii” lor, a căror biserici sunt menționate deseori ca fiind independente. Altele țin de mișcări evanghelice din străinătate care inițiază comunități și în România.
Carismaticii sunt menționați în prezentul volum ca fiind din mediul confesional evanghelic, dar nu fac parte din preocuparea principală a acestei lucrări.
Pentru a facilita o comunicare eficientă pentru marele public, prezenta istorie a evanghelicilor români nu conține note de subsol sau la finalul cărții.
În schimb, anexa Cronica Evanghelică, o cronologie cu peste 300 de intrări, reprezintă o panoramă amplă de folos pentru cititorii avizați.
În definitiv, a cunoaște date generale despre evanghelicii români reprezintă un act minimal de cultură, la fel cum a cunoaște date generale despre evrei, maghiari, greco-catolici, musulmani are de a face cu bagajul cultural de tip minimal.
- Recunoașterea cultelor evanghelice de către statul român
Într-o țară majoritar ortodoxă, în care reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române și-au folosit în mod abuziv, de-a lungul întregului secol XX, poziția privilegiată, drepturile cultelor minoritare au constituit, în mod constant, un punct prioritar pe agenda evanghelicilor români.
O dată cu abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, au avut loc schimbări importante în organizarea cultelor religioase pe teritoriul României.
Legea Cultelor din 1948 recunoștea 14 culte pe teritoriul României. Între acestea se aflau baptiștii, penticostalii și creștinii după Evanghelie.
Dacă baptiștii și creștinii după Evanghelie fuseseră recunoscuți de statul român în epoca interbelică – deși au fost perioade de persecuție –, penticostalii se aflau în fața unei premiere istorice, recunoașterea cultului de către statul român.
Cultele au avut la dispoziție un termen de trei luni pentru revizuirea statutelor de organizare și funcționare, care au fost aprobate în anul 1950.
Astfel, în a doua parte a secolului XX, evanghelicii au fost recunoscuți de către statul român, dar dictatura comunismului ateist a inventat numeroase forme de persecuţie de-a lungul a 40 de ani.
Baptiștii – După Unire, s-a constituit Uniunea Baptistă din România, la primul congres de la Buteni, din 1920, primul președinte fiind ales Constantin Adorian, pastorul primei biserici baptiste române din București, fondată în 1912.
De-a lungul istoriei lor, baptiștii au avut de îndurat, în numeroase rânduri, persecuții din partea statului român și din partea preoților ortodocși, care ar putea fi subiectul unei cărți.
În urma unor intervenții și proteste, la 24 decembrie 1921, Ministrul Cultelor, Dumitrescu-Brăila, a dat un ordin către prefecturi, pentru a se acorda libertate cultului baptist şi “exercitarea lui să se facă în cadrul siguranţei statului şi a moralităţii publice”.
Pentru prima dată, baptiştii erau numiţi cu termenul CULT.
Legea Cultelor din 1928 a apărut după dezbateri intense, textul proiectului Legii Cultelor fiind discutat în Senatul României în cadrul a 15 ședințe.
În urma votului din 31 martie, când au fost 140 de voturi pentru și opt împotrivă, și a votului din Camera Deputaților din 6 aprilie 1928, cu 126 de voturi pentru și patru voturi împotrivă, a fost votată Legea Cultelor. Baptiștii din Transilvania și alte provincii românești au obținut legiferarea drepturilor confesionale.
Creștinii după Evanghelie – Prima recunoaştere legală a creştinilor după Evanghelie în România apare în 1933, prin decizia 114.119/21 august creştinii după Evanghelie devenind asociaţie religioasă.
În 1939, creştinii după Evanghelie au fost constrânşi de regimul vremii să fuzioneze cu creştinii după Scriptură, formând Adunările Creştine după Evanghelie, cu două ramuri – ramura I (creştinii după Evanghelie, propriu-zişi), care practică botezul adulților, şi ramura a II-a, care practică botezul copiilor mici.
Imediat după Revoluție, cele două ramuri ale cultului s-au despărțit, ramura a II-a luându-și numele de Biserica Evanghelică Română.
Penticostalii – În anii 40, existau 3 ramuri penticostale, care au fost recunoscute provizoriu după 1946: 1) Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală (cu sediul în Arad), 2) Creștinii botezați cu Duhul Sfânt sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică zisă Penticostală (cu sediul în București, str. Moșilor), 3) Ucenicii Domnului Nostru Isus Hristos (cu sediul în București, str. Războieni).
Între anii 1946-1950 s-au purtat discuții pentru unificarea celor 3 grupări, dar nu s-a realizat unirea lor.
Autoritățile comuniste au pus condiția unificării lor, pentru a recunoaște penticostalii ca fiind cult, conform politicii de contopire a asociațiilor religioase într-un număr restrâns de culte, pe care au aplicat-o și în cazul baptiștilor (puși laolaltă cu Baptiștii Independenți și cu Baptiștii Uniți) și în cazul creștinilor după Evanghelie.
La 14 noiembrie 1950 a fost recunoscut de statul român Cultul Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică.
- Statistici și începuturi
La recensământul din 2011 s-au înregistrat următoarele statistici (aproximative):
Baptiști – 118.000
Penticostali – 367.000
Creștini după Evanghelie – 42.000
Baptiștii (0,56% din populație) au peste 1.800 de biserici și 700 de pastori și misionari.
Penticostalii (1,9% din populație) reprezintă a patra confesiune ca mărime ân România, după ortodocși (85,9%), romano-catolici (4,6%) și reformați (3,2%)
În România sunt circa 1.400 biserici penticostale şi peste 7.000 de filii (filiale). Numărul pastorilor penticostali este de circa 350.
Creștinii după Evanghelie (0,21% din populație) au circa 700 de adunări (biserici) și cam tot atâţia predicatori.
În total, cele trei culte evanghelice au peste 500.000 de credincioşi (2,6% din populație), 4.000 de biserici (și peste 7.000 filii), peste 1.000 de pastori (și 700 predicatori).
Cele trei culte evanghelice reprezintă grupul major de evanghelici din România, al treilea grup evanghelic din Europa ca număr, dar pentru o imagine de ansamblu al fenomenului religios evanghelic trebuie luate în considerare și bisericile independente, care nu sunt înscrise în vreun cult, al căror număr a crescut tot mai mult în ultimii 25 de ani.
După cum s-a putut remarca deja, mișcările evanghelice se caracterizează printr-o diversitate de ramuri și tendințe, care au fost oarecum uniformizate, în cadrul celor 3 culte evanghelice, doar în perioada comunismului, autoritățile fiind interesate să controleze comunitățile dinamice de tip evanghelic.
Nu există Biserica Baptistă sau Biserica Penticostală în sensul în care există Biserica Ortodoxă sau Biserica Catolică. Un termen mai potrivit este Mișcarea Baptistă, respectiv Mișcarea Penticostală.
Există avantaje și dezavantaje în ceea ce privește tipul acesta de organizare religioasă. Pot să apară proiecte dinamice în diverse locații, fără să fie nevoie de permisiune ierarhică și fonduri pe linie ierarhică. Două dintre cele mai cunoscute exemple care au avut impact la scară națională (și în diaspora) sunt: Programul de studiu biblic „Istoria binecuvântării” al pastorului baptist Beniamin Fărăgău și Fundația Cireșarii, condusă de pastorul penticostal Vladimir Pustan (Beiuș).
Dezavantajele sunt evidente în cazurile de indisciplină ale bisericilor, când ar fi necesare intervențiile moderate ale unor comisii (care, în bisericile tradiționale, sunt organizate ierarhic) și în situațiile în care e nevoie de solidaritate confesională în fața abuzurilor statului și ale reprezentanților bisericii majoritare.
Baptiștii – Începuturile mişcării baptiste din România sunt dificil de trasat deoarece evenimentele s-au petrecut în trei grupuri etnice: germani, maghiari şi români. Primele convertiri la credinţa baptistă au avut loc în regiuni diferite ale ţării, aflate sub diferite jurisdicţii politice, reunite după evenimentul istoric major al Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Primii baptişti germani stabiliţi începând din 1856 în Bucureşti au format o mică comunitate religioasă, căreia magistratul oraşului Bucureşti i-a acordat în 1865 dreptul de a ţine registrele de stare civilă. Acesta este primul act oficial care atestă existenţa Bisericii Baptiste Germane din Bucureşti. Alţi baptişti germani exilaţi din Ucraina au format în 1864 o biserică baptistă germană la Cataloi, în Dobrogea, care se afla atunci sub jurisdicţie turcească. Un al treilea centru al baptiştilor germani a fost la Tarutino, în Basarabia (astăzi în Ucraina).
O altă direcţie de pătrundere a baptiştilor în România a fost dinspre Ungaria înspre Transilvania şi Banat. În 1875 s-a format prima biserică baptistă maghiară din Transilvania la Salonta Mare. Unul dintre cei convertiţi în zonă, Mihai Cornea (Kornyai Mihály), e menţionat de Grigore Comşa, episcopul ortodox de Arad, în cadrul discuţiilor din Senat din 1928 pentru adoptarea Legii Cultelor, că ar fi botezat în 1890 pe servitorul comunal Clepea din comuna Curtici. Tot el afirma că comuna Cheşa este cea dintâi comună românească din Bihor unde baptismul a fost introdus de către cizmarul ungur Boroş, iar a doua Tulca, unde “ungurul Kornyai din Salonta a convertit în 1892 pe 22 de bărbaţi şi 8 femei”.
Tot în cadrul discuţiilor din Senat din 1928, referindu-se la situaţia internaţională a baptiştilor, Al. Lapedatu, ministrul cultelor şi artelor, întreba:
“Putem noi să prohibim un cult, datând din 1831 şi cu peste 12 milioane de aderenţi? Nu ne punem oare în afară de lumea cultă şi civilizată anulându-le drepturile deja câştigate şi recunoscute de legi în vigoare şi prin tratatele de pace?”
În 1956 Biserica Baptistă cu sediul în str. Nicolae Titulescu, Bucureşti, a sărbătorit “jubileul de 100 de ani de existenţă a credinţei baptiste în ţara noastră”.
În 1979 baptiştii din Banat au sărbătorit “un secol de existenţă baptistă în Banat”, “jubileul de 100 de ani de la primul botez noutestamentar ţinut în Timişoara”.
În 1897 au fost traduse şi tipărite primele 200 de cântări folosite în ritualul baptist de închinare în România.
Legea 43 din 1895 a reglementat situaţia religiilor din Transilvania, în sensul că “Oricine poate propovădui şi urma liber orice credinţă sau religie, pe care o poate exercita şi manifesta în cadrul dispoziţiilor legii ţării şi a cerinţelor bunelor moravuri. Nimeni nu poate fi împiedicat să-şi exercite cultul religios… (art. 1).”
O parte a bisericilor baptiste din Transilvania s-au organizat în 1897 în Uniunea baptiştilor.
Aşadar, se poate spune, conform unor surse diferite, că baptiştii sunt în România încă din partea a doua a secolului XIX.
Penticostalii – Dacă baptiștii își au numele de la acțiunea de a boteza (adulți), penticostalii își au numele de la Ziua Cincizecimii, ziua pogorârii Duhului Sfânt.
La începutul secolului XX, predicatorul american Charles F. Parham a susținut că asupra celor credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi neînvăţate (glosolalia).
Penticostalismul, apărut la ânceputul secolului XX, mișcarea carismatică (neopenticostalii), în anii ’60, și Al treilea val (neocarismaticii), în anii ’80, sunt cele trei fenomene (valuri) din secolul XX din mediul evanghelic care au făcut din ramura protestant-evanghelică de sorginte penticostală a treia forță a creștinismului mondial, a cărei apariție o anunța încă din 1955 Henry Van Dusen în Life Magazine.
În prezent penticostalii și carismaticii formează a doua mare familie de creștini din lume – 550 de milioane în anul 2000, fiind depășită doar de Biserica Romano-Catolică (peste 1 miliard de catolici).
Județele cu cei mai mulți penticostali sunt: Suceava, Arad, Bihor.
Județele cu cei mai mulți baptiști sunt: Bihor, Arad, Caraș-Severin.
În județele Bihor, Arad, Timiș, Cluj se află 45% dintre baptiști și 30% dintre penticostali – în vestul țării sunt mai numeroși evanghelicii, cu multe biserici în orașele mari, dar și în multe localități rurale.
Aradul este centrul istoric al penticostalilor, iar Oradea este primul oraș reprezentativ pentru baptiști.
Prima comuniune penticostală din România a apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. Apoi credinţa penticostală s-a extins treptat în mai multe regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat şi Crişana.
Creștinii după Evanghelie – Bisericile Creștine după Evanghelie din România fac parte din Mișcarea Fraților, care a apărut ân Marea Britanie la începutul secolului XIX, apoi s-a dezvoltat în Elveția și Germania.
1899 este socotit anul înfiinţării Adunărilor Frăţeşti (Creştine după Evanghelie) în România.
- Până la Unire
- Baptiştii
Bihor – Despre Mihai Cornea / Mihaly Cornya (1944-1917) din Salonta Mare, figură centrală în istoria începuturilor baptismului în România, Alexa Popovici scrie că a botezat peste 8.000 de persoane, pe parcursul lucrării sale de misiune în Bihor, dar și în părţile Aradului, Timișoarei, nordul Transilvaniei și pusta Ungariei.
În 13 decembrie 2009, Biserica Emanuel din Oradea, cea mai mare biserică baptistă din Europa, cu peste 4.500 de membri, a sărbătorit 100 de ani de la înființare. A fost fondată în 1909, când în Bihor existau 11 biserici baptiste încă din 1893, iar în 1910 erau aproape 150. În 1912 cei 12 credincioși baptiști se adunau într-o casă închiriată. Aceasta a fost prima biserică baptistă română din Oradea, care a fost cunoscută ca fiind Nr. 2, întrucât prima biserică baptistă din Oradea a fost cea maghiară.
Arad – La Curtici a fost construită în 1895 o casă de rugăciune și din Curtici propovăduirea baptiștilor s-a răspândit în alte comune din județul Arad. Alexa Popovici, istoricul baptiștilor români, consemnează: “Influenţa acestei biserici a dominat pentru câteva generaţii lucrarea baptistă printre români.”
Un alt centru misionar a fost Buteni, unde în 1985 a luat ființă un grup de creștini baptiști. Biserica baptistă din Buteni a avut un rol important și in formarea corurilor și fanfarelor baptiste de pe Valea Crișului Alb.
În orașul Arad, prima biserică baptistă a fost cea din cartierul Micălaca, în 1898, iar a doua a fost cea din cartierul Pârneava, care a luat ființă în 19013.
Cluj – Predicatorul pionier al credinței baptiste în părțile Clujului a fost Iohann Rothmayer, un german trimis de Societatea de Biblii, care a lucrat întâi la Budapesta. La Cluj, încă din 1886 au existat câțiva convertiți care s-au botezat și cu ei s-a fondat biserica baptistă maghiară.
Începuturile bisericii baptiste române din cartierul Mănăștur datează din anul 1922. Doi tineri aveau să devină pionierii misionariatului baptist român în cartierul Mănăștur: Ioan Dan și Toma Slev.
Timiș – Biserica Baptistă Germană din Timișoara este cea mai veche biserică baptistă din sud-vestul României, având începuturile în anul 1884. După zece ani a fost cumpărată o casă pentru slujbele religioase, cea de lângă actuala clădire a bisericii. În 14 septembrie 2014, Biserica Baptistă Harul a fuzionat cu Biserica Baptistă Germană.
Prima biserică baptistă română din Timișoara s-a înființat după Unire.
Bucureşti – Constantin Adorian a înființat prima biserică baptistă din București în 1912, al cărei pastor a fost până în 1954. Tot el a organizat primele conferința ale comunităților baptiste din Vechiul Regat, în 1913, 1914, 1916.
- Creștinii după Evanghelie – În prima decadă a secolului XX, misionarii străini au fost activi în București, însă după aceea au fost expulzați, influența Bisericii Ortodoxe ducând la persecuții din partea statului român.
Din București, lucrarea s-a extins în Ploiești, unde s-a stabilit și Johann Bührer, împreună cu soția sa, până în 1950, când s-a întors în Elveția, după moartea soției lui.
- Evanghelicii înainte de Unire
În 1918, când s-a încheiat Primul Război Mondial, baptiștii erau răspândiți în România, mai ales în vestul țării, în județele Bihor, Arad, Timiș, Cluj.
Baptiștii din Transilvania, Crișana și Banat erau recunoscuți confesiune pe baza Legii XLIII din 1895, având aceleași drepturi cu celelalte confesiuni din Austro-Ungaria. La începutul secolului XX, s-au bucurat de libertate religioasă, care le-a permis activități misionare și organizatorice.
În perioada 1893-1917 au avut loc 20 de conferințe ale baptiștilor români dinafara Vechiului Regat:
1893 – Oradea
1894 – Salonta
1895 – Tulca
1899 – Curtici
1900 – Buteni
1902 – Tulca
1903 – Curtici
1904 – Tulca (24-26 aprilie)
1904 – Tulca (1-3 august)
1904 – Şiria
1908 – Talpoş
1908 – Tăut
1909 – Budapeste
1910 – Tulca
1910 – Curtici
1910 – Tăut
1911 – Curtici
1912 – Buteni
1913 – Tulca
1917 – Lugoj
La București au avut loc 3 conferințe, în 1913, 1914, 1916.
Alexa Popovici menționează:
“Bisericile baptiste din Ardeal, Crișana și Banat, precum și cele din Bucovina au fost împrospătate cu credincioși întorși din Statele Unite ale Americii, unde aceștia emigraseră înainte de război și unde s-au convertit și s-au întărit în credincioșie. La întoarcerea în țară, mulți au devenit predicatori în bisericile din comunele lor, iar alții au devenit pionieri, întemeietori de biserici.”
Înainte de Unire, așadar, evanghelicii români erau în principal baptiștii dinafara Vechiului Regat, care erau recunoscuți în Imperiul Austro-Ungar şi se bucurau de libertate religioasă.
- Între Unire și Revoluție
- 1920-1948
Baptiștii – Istoria modernă a baptiștilor și a evanghelicilor români are ca reper istoric Unirea. În anii care urmează, baptiștii se organizează ca Uniune (1920), apar penticostalii (1922), iar creștinii după Evanghelie au prima conferinţă naţională (1924).
Figura centrală a baptiştilor în perioada fondării Uniunii Bisericilor Baptiste şi în următoarele decade este Constantin Adorian, evocat în cartea apărută la începutul anului 2015 (an în care a avut loc al 36-lea congres al baptiștilor din România) – Constantin Adorian: un lider baptist român vizionar.
Deşi rolul baptiştilor din vestul ţării este imens în ceea ce priveşte fenomenul religios baptist din România, după Unire, o dată cu alegerea lui Constantin Adorian ca primul preşedinte al Uniunii, Bucureşti devine centrul mişcării baptiste din România, mai ales că Seminarul Baptist a fost mutat la București. În perioada 1921-1925 Constantin Adorian a fost și directorul Seminarului Baptist.
La primul congres din 1920, care s-a ținut în vestul țării, la Buteni, a fost adoptat Statutul de organizare și funcționare al Uniunii și s-a luat hotărârea înființării Seminarului Baptist la Buteni, care a funcționat începând din 1921, dar, din pricina persecuțiilor, a trebuit să se mute la Arad, la Biserica Baptistă din cartierul Pârneava. Întrucât poliția din Arad a procedat întocmai ca jandarmeria din Buteni, cei nouă seminariști au plecat la București, fiind găzduiți într-un internat provizoriu la biserica baptistă germană.
În 1922, Everett Gill, reprezentant al Bordului de Misiune American, care a predat cursuri teologice la București, a fost înscris ca proprietar al terenului de pe strada Berzei nr. 9, cumpărat de către Bord pentru a se construi clădirile necesare pentru Seminarul Baptist. În 1935 imobilul a fost transcris pe numele Bordului.
Construcția s-a încheiat în 1924, iar în perioada 1925-1926 s-a construit o a doua clădire, pentru a fi o Școală de Fete, din fondurile donate de o credincioasă baptistă din America, W.C. James, care auzise despre lucrarea baptiștilor din România și greutățile cu care se confruntau.
În prima promoție din 1924 a Seminarului Baptist s-au aflat: Th. Pușcaș, Dumitru Baban, Ilie Mârza și Ioan Bodea.
Așadar, după Unire, centrul baptiștilor din România a devenit București, cu ajutorul financiar al Bordului de Misiune American și a altor baptiști din străinătate.
Istoria baptiştilor din România 1856-1989, a lui Alexa Popovici, reeditată în 2007 într-un volum de peste 900 de pagini, s-ar fi putut numi mai degrabă “Istoria persecuţiilor baptiştilor români în secolul XX”. Sau, într-un spirit mai ludic, caracteristic timpurilor postmoderne, “Între Antonescu şi Ceauşescu: manual de supravieţuire baptistă”. Mai ales că în numai în perioada 1919-1944 Alexa Popovici identifică 8 valuri de prigoană, alocând un capitol fiecăruia.
Prima prigoană a început în 1919, pe Valea Crișului Alb, în plasa Sebiș, când au fost interzise slujbele religioase în afara celui de duminică dimineața. Persecuțiile au luat amploare, astfel că au fost depuse memorii și J.H. Rushbrooke a avut intervenții la București la câteva personalități politice.
În urma intervențiilor și protestelor, la 24 decembrie 1921, Ministrul Cultelor, Dumitrescu-Brăila, a dat un ordin către prefecturi pentru a acorda libertate CULTULUI baptist (pentru prima dată baptiştii erau numiţi cultul baptist), dar acesta nu anula ordinul 15831/921 a lui Octavian Goga.
Din această cauză, s-au făcut noi intervenții, la 17 ianuarie 1922 fiind dat un alt ordin, în care se menționa că “în ce priveşte cultul baptist se revocă în întregime dispoziţiunile cuprinse în ordinul circular nr. 15831 din 1 aprilie 1921”.
Au urmat alte perioade de prigoană, care au culminat cu măsurile cele mai dure din perioada regimului Antonescu, când au fost scoase în afara legii, prin Decretul-lege 957/30 decembrie din 1942, toate asociaţiile religioase. Bisericile au fost închise iar mobilierul şi bunurile au fost confiscate, conform unui nou Decret-lege 431/09 iulie 1943.
La data desființării prin lege a confesiunii baptiste, în România erau peste 93.000 de baptiști.
Din 1945 bisericile cultelor neoprotestante sunt din nou deschise şi mobilierul restituit, conform decretului‐lege 548/31 octombrie, prin care este repusă în vigoare Legea Cultelor din 1928.
Pe plan intern, baptiștii români s-au confruntat în perioada interbelică, cu o criză care i-a dezbinat, astfel că în perioada 1932-1935 au existat două uniuni baptiste. Congresul al 16-lea – „congresul reunirii frățești”, cum îl numește Alexa Popovici –,a avut loc la Arad în 9-10 noiembrie 1935, cu delegații ambelor Uniuni, când a fost ales președinte Adam Sezonov
Penticostalii – Figura centrală a penticostalismului timpuriu în România este Gheorghe Bradin. În 1922 era conducătorul bisericii baptiste din Cuvin, dar soții Bradin au început să se roage pentru a primi botezul cu Duhul Sfânt – doctrină care îi diferențiază pe penticostali de baptiști – și au înființat biserica penticostală.
Într-un memoriu din 1961, Gheorghe Bradin amintește că oamenii din comună îi numeau spiriți, denumire care derivă de la Spiritul Sfânt, dar ei se numeau baptiști penticostali.
În 1924, ministerul Cultelor, condus de Alexandru Lapedatu, a interzis activitatea penticostalilor în Păuliș și Cuvin. În toamna același an a fost redactată o petiție, semnată de 50 de baptiști penticostali, prin care se cerea libertate religioasă.
Răspunsul autorităţilor a fost negativ, în 1925 penticostalii fiind înscrişi pe lista sectelor religioase.
Marele duşman al penticostalilor, ca şi al baptiştilor, în perioada 1925-1937, a fost episcopul ortodox al Aradului, Grigorie Comşa, care a făcut memorii și a participat la marea discuție parlamentară în jurul Legii cultelor din 1928, susținând că sectanții sunt anticulturali și că pentru ei nu există ideea de naţiune.
Din cauza unui memoriu trimis de episcopul Grigorie Comșa prefecturii Arad în 1926, în care, după cum menţionează Valeriu Andreiescu, “se consemnau clevetiri antipenicostale grosolane”, Gheorghe Bradin și Ilie Gavra (din Şoimoş) au fost arestați și duși la Legiunea de jandarmi Arad, apoi la Timișoara. Cei doi au fost găsiți nevinovați și puși în libertate.
Bihor – Pavel Ciuci, fost baptist, a păstorit în perioada 1932-1938 prima biserica penticostală română din Oradea.
Arad – În 1926 existau deja 6 biserici penticostale în județul Arad: Păuliș, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota, Șoimoș.
Timiş – Ca și în județul Arad, penticostalismul bănățean a început în mediul rural. În Timișoara, Biserica penticostală română (azi Biserica Elim) s-a format în 1928-1930.
Cluj – Biserica penticostală își are originile într-o adunare în casa unei familii, Crișan, la începutul anilor 1930.
București – În 1933 exista o casă de rugăciune a penticostalilor, când a fost trimis Ioan Danciu, de către penticostalii din Lipova, pentru a reprezenta asociația penticostalilor în relația cu Ministerul Cultelor.
Ministerul Cultelor a repetat interdicția penticostalismului prin decizia nr. 24536 din 1928.
În toamna anului 1928, 50 de lideri penticostali s-au întîlnit la Păuliș, în casa lui Gheorghe Bradin, și au hotărât să înființeze asociația religioasă “Biserica lui Dumnezeu Apostolică”, Gheorghe Bradin fiind președinte.
Deoarece era dificilă recunoașterea guvernului pentru o asociație religioasă condusă de penticostalii din județul Arad, la începutul anului 1929 a avut loc a altă întâlnire la Brăila, când s-a înființat asociația religioasă “Biserica lui Dumnezeu Apostolică”, cu Ioan Bolodea președinte.
Cererea de recunoaștere a fost însă amânată, iar la începutul anilor 1930 autoritățile statului și-au dat seama că noua asociație era penticostală și au interzis-o.
În 1931 a avut loc ruptura din interiorul mișcării penticostale române. Curentul principal condus de Gheorghe Bradin a păstrat numele Biserica Apostolică a lui Dumnezeu, la care a fost adăugat neoficial cuvântul Penticostală. Un al doilea grup a luat același nume și a adăugat “Creştini botezați cu Duhul Sfânt”.
În 1938, Gheorghe Bradin s-a reîântors la baptiști. A revenit la penticostali însă în 1945, când a reorganizat grupul major penticostal.
Un al treilea grup penticostal a fost Ucenicii Domnului Iisus Christos, mai ales în București, reprezentând penticostalismul popular.
Cele trei grupări penticostale aveau în 1945 împreună circa 15.000 de membri.
În februarie 1950, ministrul cultelor a promis că penticostalii vor fi recunoscuți ca fiind cult dacă cele trei grupări se vor uni, ceea ce s-a întâmplat în aceeași lună. Pe 14 noiembrie 1950, prin decretul 1203 semnat de președintele Parlamentului, Petru Groza, penticostalii români au primit recunoașterea statului, sub numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.
Creștinii după Evanghelie – În 1924 are loc la Bucureşti prima Conferinţă Naţională a creştinilor după Evanghelie. Se presupune că atunci s-a adoptat denumirea de creştini după Evanghelie.
În următorul an se întocmeşte primul document care prezintă doctrina adunărilor creştine după Evanghelie din România, la cererea autorităţilor.
În 1933 apare prima recunoaştere legală a creştinilor după Evanghelie în România. Prin Decizia 114.119/21 august, la art. 2, creştinii după Evanghelie devin asociaţie religioasă.
În 1939, ca urmare a presiunii autorităţilor vremii, gruparea creştinilor după Scriptură, constituită în jurul fostului preot ortodox Teodor Popescu, fuzionează în septembrie cu Adunările Creştine după Evanghelie.
În 1942, regimul Antonescu scoate în afara legii toate asociaţiile religioase.
În 1946, o dată cu Decretul-lege 883/09 noiembrie, creştinii după Evanghelie primesc statutul de cult în România. A luat fiinţă Uniunea Adunărilor Creştine după Evanghelie din România, cu sediul la Ploieşti, la etajul doi al casei personale a lui Alexandru Panaitescu, unde a funcţionat până în 1958, când se mută la Bucureşti.
Politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante
Lansarea volumului “Politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante. Documente” – editor Viorel Achim, Editura Polirom, Iaşi, 2013 – la Târgul de carte GAUDEAMUS, ân 20 noiembrie 2013, poate fi considerat, pentru evanghelicii din România, evenimentul anului și unul dintre cele mai importante evenimente din istoria postdecembristă a evanghelicilor români.
Volumul de 936 de pagini prezintă 513 de documente care arată politica statutului român față de cultele neoprotestante (adventiști, baptiști, creștini după Evanghelie) în anii 1940-1944, mai precis în timpul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), o temă puțin cercetată de istorici și puțin cunoscută, inclusiv de către evanghelicii români.
Volumul devine unul dintre cele mai importante surse pentru istoria evanghelicilor români, mai ales că nu e publicat de o editură evanghelică, ci de una dintre cele mai importante edituri din România, editorul fiind doctor în istorie şi cercetător ştiinţific gr. I.
Viorel Achim a primit în 1998 Premiul Academiei Româno-Americane de Arte și Științe pentru activitatea de cercetare din domeniul istoriei, iar în 2004 Premiul Eudoxiu Hurmuzaki al Academiei Române, pentru lucrarea Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria.
Principalele arhive investigate au fost Arhivele Naționale ale României, Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Arhivele Militare Române, Arhiva de Stat a regiunii Odessa, United States Holocaust Memorial Museum.
Dintre cele peste 500 de documente, circa 160 se referă direct la baptiști, 100 la adventiști și 40 la creștini după Evanghelie. În plus, aproximativ 180 de documente sunt în legătură cu toate cele trei culte neoprotestante. Mai apar referințe la penticostali în cel puțin 15 documente. Sunt menționați tudoriștii în cel puțin 3 documente, inochentiștii în 5 documente şi nazarinenii într-un document.
Sectanţii erau acuzaţi că “pulverizează unitatea de trăire religioasă și unitatea de simțire românească”, dar şi că “în marea majoritate, sunt comunişti, care sub masca religioasă, propagă idei comuniste”.
Documentele menţionează diverse măsuri pe care regimul Antonescu le-a luat în legătură cu neoprotestanții din anii ’40 – închiderea bisericilor, deportări, diverse persecuţii, de la copii şcolari până la înmormântări.
Într-o declarație din 1941, câțiva baptiști din comuna Costișța, jud. Rădăuți, menționează că au fost arestați în timpul serviciului religios. La posturile de jandarmerie pe unde au fost duși au fost obligați să taie lemne și să frece dușumelele, iar una dintre femei a născut în aceste condiții.
Există în volum un număr considerabil de documente care prezintă reacția creștinilor neoprotestanți prin petiții, proteste, memorii adresate instituțiilor statului.
- 1948-1965
Cultele evanghelice au supravieţuit valurilor de prigoană din perioada interbelică şi scoaterii în afara legii în timpul regimului lui Antonescu. A urmat însă o lungă perioadă de 40 de ani, în care, deşi au fost recunoscute, cultele evanghelice au fost confruntate din nou cu persecuţii, de data aceasta din partea statului comunist.
Perioada 1948-1965 reprezintă o primă etapă, prezentarea ei aici urmând logica decupajului istoric prezentată de Marius Silveșan pentru cartea sa, Istoria bisericilor baptiste din România: între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965):
“Anul 1948 a fost ales datorită faptului că avem o nouă constituție, o nouă lege a cultelor, precum și alte legi prin intermediul cărora este impusă politica partidului comunist în domeniul religios. Anul 1965 a fost ales ca dată de final atât datorită schimbările care se produc la nivel politic prin moartea lui Gheorghiu-Dej și venirea lui Ceaușescu, cât și datorită schimbărilor impuse de stat în interiorul cultului baptist. Schimbările interne sunt exemplificate prin demiterea lui Alexa Popovici, una din personalitățile de marcă ale baptiștilor din România, din funcția de director al Seminarului Teologic Baptist din București, precum și în cea de pastor.”
Unul dintre mijloacele de control inventate de autorități l-au constituit împuterniciții Ministerului Cultelor. Alexa Popovici consemnează:
“Pe baza acestui decret secret, nr. 284 din 1945, de organizare a Ministerului Cultelor, a apărut deodată o instituție nouă: împuterniciții Ministerului Cultelor, unii cu jurisdicția pe un județ, alții pe raioane. Acești împuterniciți nu erau altceva decât „Securitatea în domeniul bisericilor”. Nimeni nu a știut care este misiunea lor și asupra căror confesiuni religioase se extinde autoritatea lor. Un fapt curios a fost descoperit pe parcurs: acești împuterniciți ai Ministerului Cultelor nu erau numiți de Ministerul Cultelor, ci de Securitate, și nu erau demiși sau în locuiți de minister, ci tot de Securitate.”
Prin Decretul 1203/14 noiembrie 1950 a fost înfiinţată Federaţia Reprezentativă a Cultelor Evanghelice – formată din baptişti, creştini după Evanghelie, adventişti de ziua a şaptea şi penticostali -, dar nu a funcţionat decât câţiva ani.
După politica reglementării serviciilor divine impusă în 1954 – conform căreia erau reduse serviciile de închinare doar la cel de duminică dimineață și cel de sâmbătă seara –, în 1961 are loc arondarea bisericilor, credincioșii puțini din bisericile mici fiind repartizați în bisericile mari.
La cererea Ministerului Cultelor, Uniunea Bisericilor Baptiste prezintă în 1955 situația statistică pe regiuni – 15 comunități regionale, care totalizau peste 75.000 de baptiști, cu peste 400 pastori, circa 1.000 de biserici și 500 de filiale. În urma arondării, 670 de locașuri se cult (biserici sau filiale) au fost închise.
În ceea ce privește construcțiile și reparațiile de cult, legislația avea la bază decretul 545 din decembrie 1958, care a stat la baza unor acțiuni ale statului de demolare a locașurilor de cult.
Într-o perioadă de aproape 20 de ani, baptiștilor li s-a permis construirea a numai 40 de locașuri de cult și 22 de reconstrucții.
Situația penticostalilor a fost mult mai drastică, permițându-li-se doar 3 construcții noi și reconstruirea doar a altor trei.
Baptiştii – Și în perioada comunistă baptiștii au constituit în continuare principala ramură a evanghelicilor români, atât în ceea ce privește relațiile cu statul, cât și în ceea ce privește dinamica confesională.
Statul comunist a încercat prin numeroase mijloace să controleze activitatea cultelor evanghelice și să le reducă influența în societate.
Dacă în 1959 existau 540 de pastori baptiști, în 1964 mai erau înregistrați doar 140, în 5 ani fiind retrase legitimațiile a 400 de pastori baptiști.
În anul școlar 1958-1959, Seminarul Baptist a înregistrat cel mai mare număr de seminariști, 102, înregistrați în grupele din cei patru ani de studiu.
În anii 60, Departamentul Cultelor a aprobat un număr mai mic de seminariști, 7 în 1961, 6 în 1965, în 1969 niciunul.
Penticostalii – În 1951 a avut loc primul congres al penticostalilor români, fiind ales Gheorghe Bradin ca președinte. Al doilea congres a avut loc în 1956, fiind ales președinte tot Gheorghe Bradin. La moartea acestuia în 1962, Pavel Bochian a devenit președinte al Cultului Penticostal.
Iată evaluarea pe care o face Valeriu Andreiescu în Istoria penticostalismului românesc:
“Prima Adunare generală a CP (21-23 iulie 1951) a fost singura din timpul regimului comunist în care a existat un echilibru între CP și stat. Din păcate. Bradin devenise cu câteva zile înainte, la 19 iulie 1951, colaborator al Securității.
Lucrarea negativă a lui Bradin in 1951-1961 se împarte și ea în două etape. Până în 1955-1956, Bradin a contribuit la consolidarea organizatorică a CP, pregătind și numind în funcție lucrători competenți. A existat și atunci, chiar dacă alterat de colaborarea cu securitatea, un echilibru între concesiile majore și contribuțiile pozitive. Sprijinirea acestor aspecte ale politicii comuniste care nu aveau un caracter specific antireligios putea trece drept înțelepciune bisericească. A fost însă acceptat controlul autorităților comuniste asupra vieții bisericești penticostale.
În 1956-1961, președintele CP a fost principalul factor folosit de puterea comunistă pentru destabilizarea cultului respectiv.”
Creștinii după Evanghelie – Dacă baptiștii și penticostalii aveau pastori în fruntea bisericilor, conducerea Bisericilor Creștine după Evanghelie era asigurată de un grup de presbiteri, conform Statutului adoptat în 1950, astfel că “autoritățile comuniste au întâmpinat probleme mari în implementarea politicii lor de control asupra comunităţilor”, menționează Ieremia Rusu în cartea sa – Cine sunt creștinii după Evanghelie?, apărută în 2011.
În urma arondării bisericilor de la începutul anilor 60, din 668 de Adunări Frăţeşti în 1958 au rămas doar 360.
- 1965-1989
În această perioadă, evanghelicii români au avut de ales între a colabora cu instituțiile dictaturii comuniste și a participa la forme de protest împotriva abuzurilor statutului român.
Baptiştii au făcut memorii, continuând tradiția lor de petiții în vederea obținerii drepturilor religioase. Penticostalii au avut mişcări de dizidență, continuând tradiția lor de tactică subversivă, dizidența fiind corespondentul Bisericii subterane din celelalte țări comuniste.
Creștinii după Evanghelie au acceptat, în anii 70, funcția responsabilului și pe cea a vestitorului – “responsabilul este organul reprezentativ al comunității față de conducerea de cult și față de orice autoritate locală de stat”.
În ianuarie 1990 au fost desfiinţate funcţiile de responsabil, de ajutor de responsabil şi vestitor al Evangheliei, revenind la conducerea prin comitet de presbiteri.
Memorii
Într-un eseu apărut în Analele Sighet, vol. 10, Dorin Dobrincu menționează:
“În perioada de după 1973 până la căderea comunismului, în 1989, dar în mod special cea cuprinsă între 1973-1979/1980, Cultul Baptist a cunoscut o criză majoră, provocată de relația dintre biserică și stat și cea dintre generații/grupuri. Erau cauze interdependente.”
Iosif Ţon a scris în vara anului 1973 o lucrare intitulată Doctrina Baptistă despre Biserică, care a rămas cunoscută în istoria baptiştilor sub forma broşurii Cine își va pierde viaţa, care conţinea ultima parte a lucrării lui Iosif Ţon, cu referire la situaţia bisericilor baptiste din România şi imixtiunile statului în activităţile de cult. La iniţiativa lui Vasile Taloş, lucrarea a fost rezumată sub forma unei scrisori și 50 de pastori au semnat-o.
Traducerea în engleză a ajuns la Washington, într-o perioadă când aveau loc discuții pentru acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, astfel că autoritățile române au fost nevoite să acorde atenție plângerilor protestatarilor și restricțiile au fost ridicate, de consecințele acestei acțiuni beneficiind și celelalte culte evanghelice.
În anul următor, Iosif Țon a scris un alt text, Locul creștinului în socialism, care a fost tipărit sub numele de Manifestul creștin. Iosif Țon a fost în arest la domiciliu timp de 6 luni.
Iosif Țon a fost concediat în 1976 de la Seminarul Baptist, la presiunea Departamentului Cultului, ceea ce a declanșat o grevă a studenților.
În 1977, șase reprezentanți ai neoprotestanților au scris și au semnat scrisoarea Cultele neoprotestante și drepturile omului în România, pe care apoi au trimis-o la Europa Liberă – Iosif Țon, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, Radu Dumitrescu (baptiști), Silviu Cioată (creștin după Evanghelie) și Constantin Caraman (penticostal).
Semnatarii atrăgeau atenția asupra faptului că în România credincioșii erau supuși unei persecuții de trei feluri: concedierea sau retrogradarea evanghelicilor, acuzarea de huliganism sau anarhism a adunărilor în grupuri și persecuția copiilor și tinerilor evanghelici în școli și licee.
Scrisoarea s-a difuzat la Europa Liberă sâmbătă seara pe 2 aprilie 1977, iar duminică dimineaţă, 3 aprilie, toţi cei şase semnatari au fost arestaţi.
Dorin Dobrincu îl consideră pe Iosif Țon “cel mai vocal dintre evanghelicii români opozanți ai comunismului”.
Un atent observator al realităţilor româneşti, Dennis Deletant, a precizat faptul că în anii ceaușismului, “susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante”.
Dorin Dobrincu subliniază faptul că “ALRC-ul a fost singura organizație religioasă din România, germinată în spațiul baptist, dar devenită curând supraconfesională, care a negat partidului-stat controlul asupra indivizilor, în primul rând asupra conștiinței lor, dar și asupra manifestărilor de ordin social.”
Acronimul ALRC desemnează o mișcare de protest inițiată de un grup de 9 baptiști, Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință, care în 1978 a adresat Consiliului de Stat, Ministerului Justiției, Departamentului Cultelor și Uniunii Baptiste un Program de Revendicări, semnat de 25 de baptiști, un penticostal și un ortodox.
Liviu Olah și trezirea de la Oradea
La moartea lui Liviu Olah, în 2008, Octavian Baban evoca astfel personalitatea celui care este cunoscut ca fiind artizanul trezirii de la Oradea din anii 70:
“Liviu Olah a fost un evanghelist de excepţie, prin care Dumnezeu ne-a vorbit tuturor celor din România comunistă, în anii 70-80. Dacă Iosif Ţon era vocea teologiei evanghelice, cu studiile sale în străinătate, dacă Marcu Nichifor era vocea spiritualităţii evanghelice carismatice, ajunsă la noi din vremurile interbelice, Liviu Olah reprezenta o spiritualitate nouă, modernă, a credincioşilor baptişti din România. […]
Liviu Olah a detronat limbajul de lemn (generat adesea de rutina amvonală şi de cea academică, în seminarii), într-un mod categoric, şi a adus o adiere proaspătă de evanghelism actual, contemporan, la nivelul ascultătorilor. Ar fi bine ca mai mulţi predicatori contemporani să prindă spiritul libertăţii şi bucuriei, al voioşiei cu care predica Liviu Olah.”
În anul 1974, la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea au avut loc 4 botezuri, cu un total de 400 de noi convertiţi, dintre care 149 au fost botezaţi în 8 decembrie.
Nicolae Covaci a fost pastorul Bisericii Baptiste Nr. 2 timp de 42 de ani, în 1934 biserica avea 50 de membri, iar în 1973 ajunsese la 570.
În anii 70, Biserica Baptistă Nr. 2 a ajuns la aproape 1.700 de membri, înainte de plecarea lui Iosif Ţon în 1981.
După plecarea lui, pastori ai bisericii au fost aleşi Paul Negruţ, absolvent de psihologie, şi Nicolae Gheorghiţă, fost medic endocrinolog.
În 1986 a fost organizat un curs seral de studiu biblic, numit mai târziu Școala Prorocilor. Mulți dintre tinerii care au urmat acele cursuri au fost studenții primului an al Institutului Biblic Emanuel, înființat imediat după Revoluție.
Avântul penticostalilor
În 20 de ani, 1956-1976, numărul penticostalilor a crescut de la 54.000 la 100.000, orașele devenind centre ale penticostalismului, în urma politicii de industrializare a statului comunist.
Au apărut clădiri mari, precum biserici din Arad (Gloria, 1966), Oradea (Betel), Baia Mare, Galați, Brașov, Vicovu de Sus, Timișoara.
În anii 80, penticostalii au ajuns mai numeroși decât baptiștii.
Biserica Elim din Timișoara a fost inaugurată în 1988, fiind una dintre cele mai moderne clădiri ale evanghelicilor din România.
Cartea lui Petru Lascău, apărută în 2013, redă experienţa reconstrucţiei clădirii celei mai mari biserici din Oradea la dimensiuni care depășeau autorizația de construcție, ceea ce a dus la o serie de amenzi – “Fratele Petrică Cormoș mergea zilnic la Consiliul Orășenesc Oradea și plătea cele trei amenzi în valoare de 9000 de lei. Ca să înțeleagă generația de azi, salariul meu lunar de inginer era de 2500 de lei.”
Biserica Penticostală din Bistriţa a fost construită fără avizul Primăriei. Securitatea a prins de veste și în 1986 s-a luat decizia de demolare a întregii construcții, dar credincioșii s-au adunat în număr mare și s-au baricadat în interior, unde au rămas și după ce un zid a fost spart cu buldozerul.
Alexandru Murza și Aurel Oniga au fost anchetați, amenințați și urmăriți la locul de muncă. În 1989, Murza a fost arestat preventiv 29 de zile, timp în care s-a sistat construcția.
Biserica subterană
Vasilică Croitor, în cartea Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, apărută în 2010, insistă asupra caracterului distinctiv al dizidenței penticostale:
“Ceea ce diferenţiază Cultul Penticostal din România de celelalte Biserici evanghelice este tocmai amploarea pe care a luat-o Biserica subterană, acea comunitate informală a credincioșilor cu adevărat dedicați adevărului. Oameni nemulțumiți de reglementările impuse de Stat au fost în toate cultele neoprotestante, iar în cazul altor culte se poate spune că au fost indiscutabil mai mulți lideri curajoși care s-au opus abuzurilor comuniste. Însă în mediul penticostal, un mediu al carismelor și al libertății Duhului, în care credinciosul era învățat să-ți exercite darurile spirituale ca pe o necesitate a slujirii sale, Biserica subterană a devenit o realitate mai eficientă pentru perpetuarea valorilor spirituale. Grupurile de casă ilegale s-au mobilizat fără inițiativa vreunui lider și au devenit motorul supraviețuirii și chiar al creșterii Bisericii.”
Un grup de penticostali, reuniţi sub denumirea de Comunitatea Apostolică Universală a lui Dumnezeu Botezată cu Duhul Sfânt, au solicitat, la Departamentul Cultelor și la Consiliul de Stat, înființarea unui nou cult penticostal. În 1983, Securitatea a dispus arestarea celor 8 penticostali, condamnându-i la câte 3 luni de închisoare, iar pe doi dintre ei la 5 luni.
Încă din 1957 au apărut penticostalii de ziua a 7-a, pentru care ziua de odihnă și rugăciune era sâmbăta. În 1982 a avut loc Sfatul bătrânilor pe tară al Bisericii Apostolice de ziua a 7-a, când s-a decis împărțirea teritoriului țării în două zone, zona de nord și cea de vest.
Fiii Domnului și Biserica Apostolică Universală Primară sunt alte două exemple de dizidență penticostală.
Dizidența țiganilor a avut considerente de natură etnică. După convertirea cuplului de cântăreți Gabi Lincă și Ion Onoriu, mișcarea țiganilor penticostali din jurul Bucureștiului s-a dezvoltat mai mult decât în alte părți ale țării.
Vasilică Croitor consideră că trebuie făcută o distincție între dizidenții din anii 50-60 și ceilalți din următorii ani, primii au avut obiective corecte din punct de vedere biblic, în timp ce în următorii ani dizidența a căpătat o orientare diferită, care s-a îndepărtat de crezul mișcării penticostale.
De asemenea, același autor, pastor penticostal, consideră că evanghelizarea de la om la om a fost principalul motiv pentru care Cultul Penticostal a crescut în perioada comunistă.
Rețele ilegale de distribuire a Bibliilor și a literaturii religioase
Rețelele ilegale au avut o activitate extraordinar de dinamică, datorându-se, pe de o parte, unor lideri creștini din Occident – precum Richard Wurmbrand, Ieremia Hodoroabă, Vladimir Caraman, Iosif Țon, Brother Andrew, supranumit “Contrabandistul lui Dumnezeu” – și pe de altă parte fiind rezultatul implicării multor evanghelici curajoși care au distribuit cantități imense în toate județele.
Una dintre rețelele cele mai bine organizate a fost cea a lui Vladimir Caravan, la începutul anilor 70, care a fost însă descoperită și anihilată prin activitatea unei informatoare cu numele de cod GENA, la începutul anilor 80.
În 1987, pentru prima dată de la instaurarea comunismului, baptiștii reușesc să tipărească Biblia, versiunea Dumitru Cornilescu, 5.000 de exemplare, la Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române de la București.
Penticostalii, deși mai numeroși, nu au reușit să obțină o astfel de aprobare niciodată în perioada comunismului.
Silvia Tărniceriu s-a numărat printre numeroșii evanghelici implicați în rețelele ilegale de distribuție. Iată un episod din Iași pe care îl descrie în cartea sa “Dumnezeu îmi cunoaşte măsura”:
“Marcel era vecin cu biserica noastră. Un bărbat serios, care a priceput repede că, din când în când, mai avea și noi nevoie de câte-o mașină. Și, nu numai că era gata să ne-o împrumute, dar s-a oferit de cele mai multe ori să vină el personal și să ne ajute la aceste transporturi secrete din noapte.
Marcel era nepotul unui foarte mare și bun poet creștin din vremurile noastre. Cum s-a întunecat, ne-am urcat în mașina lui și-am pornit spre locul în care trebuia să ne întâlnim cu prietenii noștri străini. Ne-am asigurat din toate părțile că nu suntem urmăriți și am pornit spre ieșirea din oraș. De fiecare dată, trebuia să schimbăm locul întâlnirii pentru a nu crea suspiciuni. Locul era departe, în afara orașului, în zone în care străzile erau mărginite de copaci mari, cu coroana bogată, care umbreau lumina puternică a stâlpilor cu neon. Apropiindu-ne de locul stabilit, am putut vedea mașina prietenilor noștri parcată la umbra unor astfel de copaci, iar în spatele mașinii lor, înăuntru, femeia ne aștepta pregătită cu sacii și cutiile pline cu Biblii pentru transfer. În câteva minute, portbagajul nostru s-a umplut. De multe ori, rămâneam uimită de volumul mare de literatură care putea să încapă în compartimentele secrete ale unei mașini mici.
În mai puțin de zece minute, transferul a fost gata și drumurile noastre s-au despărțit. De fapt, acesta era momentul crucial. Dacă reușeam să transferăm Bibliile și să ne despărțim de străini cât mai repede, eram ca și rezolvați. Pericolul cel mai mare ar fi fost să fim prinși în timpul transferului dintr-o mașină în alta. Am fi fost condamnați pentru contrabandă și cine știe ce alte învinuiri ne-ar mai fi fost aduse dacă am fi fost găsiți împreună cu străini capitaliști. Cu cât transferul era făcut mai repede și mașina noastră pleca mai rapid, cu atât mai bine.”
Vizita lui Billy Graham în România
Billy Graham este cea mai importantă personalitate a lumii evanghelice care a vizitat România în secolul XX. În 1985 a predicat în 10 lăcaşuri de cult, la predicile lui asistând în total circa 150.000 de oameni:
– Mănăstirea Vorona, jud. Botoşani
– Catedrala Reformată din Cluj
– Catedrala Romano-Catolică din Cluj
– Biserica Baptistă nr. 2 din Oradea,
– Biserica Baptistă Speranţa din Arad
– Catedrala Ortodoxă din Timişoara
– Catedrala Ortodoxă din Sibiu
– Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif din Bucureşti
– Templul Coral din Bucureşti
– Biserica Penticostală Filadelfia din Bucureşti.
În 2010 a apărut lucrarea Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România (1985), care conține 70 de documente referitoare la vizita celebrului pastor american.
Colaborarea evanghelicilor cu Securitatea
La 18 decembrie 1959, Departamentul Cultelor a depus la Secretariatul Comitetului Central al PMR – Partidul Muncitoresc Român o notă în vederea aprobării unor “măsuri privind cultele neoprotestante”, a căror creștere numerică a atras atenția autorităților.
Pe lângă măsurile de îngrădire a activităților de cult, diverse și puse în aplicare de-a lungul a multor ani, Securitatea a reușit să recruteze informatori din rândul cultelor evanghelice.
Două cărți apărute după Revoluție, în urma cercetării arhivelor au adus în atenția baptiștilor, respectiv a penticostalilor, cazuri de colaborare a unor personalități cu nume sonore: 1). Pigmei și uriași. File din istoria persecutării baptiștilor, de Daniel Mitrofan, apărută în 2007, şi 2). Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, apărută în 2010, scrisă de pastorul penticostal Vasilică Croitor.
Baptiştii
Prezentând lista cu secretarii generali ai Uniunii Baptiste în perioada 1946-1991, Daniel Mitrofan precizează: “Din evidenţele pe care le-a consultat autorul reiese că toți aceștia, fără excepție, au colaborat direct sau nemijlocit cu Departamentul cultelor și cu Securitatea.”
Nu este clar dacă autorul se referă și la toţi cei 7 președinți ai Uniunii Bisericilor Baptiste din aceeași perioadă, ale căror fotografii sunt expuse chiar înainte de lista secretarilor generali.
În altă carte a sa, mult mai voluminoasă, cu peste 650 de pagini – Pași. Cultul Creștin Baptist din România în perioada comunistă –, Daniel Mitrofan îi prezintă pe cel puțin trei din aceștia cu numele lor conspirativ.
Mărturia lui Iosif Țon, intitulată “Eu şi securitatea. O explicaţie despre mine şi alţi pastori” a fost transmisă la BBC în 16 octombrie 2007. În ea Iosif Țon făcea următoarele menţiuni:
“Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă!
Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!
Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.
Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă. […]
Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!
Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.
Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire. […]
Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.”
Amploarea fenomenului colaborării liderilor religioşi cu Securitate este redat şi de declaraţia unui fost ofiţer de securitate din Timişoara, Roland Vasilievici (care a recrutat informatori din rândul preoţilor):
“S-a ajuns ca 80% dintre preoţii ortodocşi, după aprecierea personală a colonelului Traian Sima [fostul şef al al Securităţii Timiş până în ’89], şi peste 90%, după aprecierea mea, să fie trecuţi ân reţeaua informativă a fostei Securităţi.” (citat în Cultele din România între prigonire şi colaborare, de Carmen Chivu-Duţă, Editura Polirom, Iaşi, 2007)
Daniel Mitrofan aprecia, pe blogul său, Centrul de istorie și apologetică, în 2009, că între 70-90% dintre păstorii baptiști au colaborat cu regimul comunist.
Penticostalii
Cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, a avut un efect puternic ân mediul penticostal românesc, atât în țară cât și în diaspora.
La începutul lunii septembrie 2010, la cea de-a 42-a convenție a Bisericilor Române Penticostale din Statele Unite şi Canada, Consiliul Pastoral al Convenţiei a dat un comunicat conform căruia “cei despre care vor fi informaţii documentate si fondate că au fost colaboratori ai vechiului regim nu vor putea face parte din Consiliul Pastoral”.
În capitolul 6 din cartea sa, Vasilică Croitor prezintă câteva cazuri, reprezentative pentru câte o categorie de informatori:
– Gheorghe Bradin, pionierul penticostalismului – SCORȚARU
– Pavel Bochian, cel mai longeviv președinte al Cultului Penticostal – LUCA, LUCESCU
– Trandafir Şandru, un păstor activ în toată istoria penticostală a secolului al XX-lea – PETRU
– Eugen Bodor, un informator care a fost și arestat pentru credință – OLARU / FAGURE BUCOVINEANU
– Constantin Gross, un președinte de filială – DUMITRIU VIRGIL , VRÂNCEANU
– Nicky Pop, un informator folosit în cadrul emigrației românești – PICU EMIL, POPESCU
III. După Revoluție
Noul context social-politic a oferit libertate religioasă, permiţând cultelor evanghelice să recupereze oarecum decalajul față de coreligionarii din ţările occidentale. Imediat după Revoluţie, viziunea lui Liviu Olah, conform căreia Cuvântul lui Dumnezeu va fi vestit pe stadioane și la posturi radio și TV, s-a întrupat în numeroase ocazii publice pe care evanghelicii români le-au folosit, cu mult patos, până la triumfalism.
Nr. 3, din iunie 1990, al revistei Apa vie, publicație lunară a Societății Misionare Române, prezintă elocvent evanghelizarea cu Luis Palau pe stadion la Oradea, probabil cel mai mare eveniment al evanghelicilor din cei 25 de ani de după Revoluție:
„În ziua cruciadei, 22 mai, o fanfară în marș pe arterele principale ale orașului a dat de știre populației de evenimentul care va avea loc pe stadionul orașului în după masa zilei. Sute de mașini și tramvaie supra-aglomerate s-au îndreptat spre stadion.
La ora 6 după masa, cele 30.000 de locuri ale stadionului sunt ocupate, şi mulţimea încă soseşte. A intrat Luis Palau. O vreme minunată, soare cald de început de vară. Corul format din corurile bisericilor evanghelice din oraș, peste 600 de persoane, a intonat primul imn de glorificare a lui Dumnezeu. Pentru prima dată răsunau sfintele acorduri în tribunele acestui stadion. […]
Luis Palau a plecat apoi la Bucureşti, unde a predicat trei zile pe stadion și apoi la Timișoara. Cu toate că în aceste două localități nu a fost o participare atât de numeroasă ca la Oradea, totuși răspunsul a fost proporțional la fel de mare. Luis Palau a declarat că un asemenea răspuns n-a avut niciodată în toți cei 24 de ani de când colindă lumea predicând Evanghelia.
În total, participarea la serile de evanghelizare a fost de 215.000 oameni, dintre care 46.000 au răspuns invitației de a-L primi pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor al vieților lor.
În prima seară în care Luis Palau a predicat la București, Televiziunea Română a filmat întregul serviciu. Apoi, împreună cu echipa de televiziune a lui Luis Palau, au pregătit o oră de transmisiune la Televiziunea Română, în care a fost inclusă întreaga predică din seara aceea. Programul a fost transmis ân prima duminică la ora 11 dimineața, în locul obișnuitei slujbe ortodoxe. A fost prima emisiune evanghelică din România care s-a transmis la televiziune pentru întreaga țară.”
Luis Palau a venit la invitația Alianței Evanghelice din România, al cărei președinte era atunci Vasile Taloș (președintele Uniunii Bisericilor Baptiste).
Un alt eveniment de anvergură, la care au participat din nou bisericile din cultele evanghelice, a fost Festivalul Speranței, pe stadionul Dan Păltinișanu din Timișoara, în 4-6 iulie 2008, când a predicat Franklin Graham
Festivalul Speranţei a fost organizat de Centrul Creştin Renaşterea Timişoara, Asociaţia Billy Graham SUA, cu sprijinul bisericilor evanghelice din zona de vest a ţării, al autorităţilor locale, al unor organizaţii nonprofit şi cu participarea a mii de voluntari.
Programul Festivalului a fost aprobat în unanimitate de către Consiliul de Referinţă format din:
– Ionel Tuţac, Secretar General al Uniunii Baptiste
– Pavel Riviş Tipei, Preşedintele Uniunii Penticostale
– Otniel Bunaciu, Preşedintele Uniunii Baptiste
– Ioan Moldovan, Preşedintele Alianţei Evanghelice din România
– Virgil Achihai, Preşedintele Cultului Creştin după Evanghelie
În 21 iulie 2013, la concertul grupului Speranța pe stadionul din Oradea au participat peste 10.000 de oameni.
- Legea Cultelor
După cea din 1928 și cea din 1948, Legea Cultelor din 2006 a fost a treia din istoria României care a reglementat regimul general al cultelor. Ca și cea din 1928, Legea actuală a iscat controverse numeroase, apărând la… 16 ani după Revoluție.
A fost promulgată de preşedintele României în 27 decembrie 2006.
Actualul text a fost semnat de reprezentanţii a 16 culte din cele 18 recunoscute. Nu au semnat Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), principala obiecţie fiind legată de redobândirea bunurilor confiscate de stat în perioada comunistă, şi organizaţia religioasă Martorii lui Iehova, care nu a participat la dezbateri.
Deşi au semnat, reprezentanţii Cultului Baptist, Cultului Creştin după Evanghelie şi Cultului Armean au declarat că au rezerve faţă de forma finală a proiectului.
Până la promulgarea legii în 2006, statutele cultelor evanghelice au fost modificate şi completate la congrese şi conferinţe.
Baptiştii – Statutul din 1950 a fost modificat și completat la congresul din noiembrie 1990 și amendat de Conferința Națională din octombrie 1994. Apoi de Conferința Națională din noiembrie 1998.
Statutul actual al baptiștilor din România a fost aprobat de Congresul al 34-lea din mai 2007, fiind armonizat dispozițiilor Legii Cultelor din 2006.
Penticostalii – Statutul din 1992, adoptat de Adunarea Generală a pastorilor bisericilor din România, la București, a fost un act provizoriu, ce avea să fie completat ulterior.
În România, pe lângă bisericile din Cultul Penticostal, mai funcționează și alte biserici aparținând de Adunările lui Dumnezeu, Neemia, Uniunea Bisericilor Penticostale Holiness din România, Federația Bisericilor Creștine Autonome.
Asociații religioase înregistrare oficial pe care Cultul penticostal nu le recunoaște din cauza ereziilor lor:
– Biserica Penticostală de Ziua a șaptea
– Biserica Apostolică Penticostală Patriarhală
– Adunarea Penticostală Maruționistă
– Asociația Creștin-Penticostală Inochentistă
– Biserica Universală
Spre deosebire de baptiști, care au avut 36 de congrese, din 1920 până în 2015, penticostalii au avut doar 3 congrese în perioada 1950-1989 și încă 7 după Revoluție.
1950 – Președinte: Gheorghe Bradin
1956
În 1962, când a murit Gheorghe Bradin, guvernul comunist nu a permis âîntrunirea congresului electiv, așa că Pavel Bochian a fost președinte până în 1986, când a fost reales președinte.
1986
1990 – Președinte: Emil Bulgăr
1994 – Președinte: Pavel Riviș Tipei
1998
2002
2006
2010
2014 – Președinte: Moise Ardelean
Așadar, penticostalii au avut 5 președinți, dintre care 4 au provenit din județul Arad, 3 dintre ei din orașul Arad: Pavel Bochian, Pavel Riviș Tipei, Moise Ardelean.
Baptiștii au avut 6 președinți în perioada 1920-1945, 7 președinți în perioada 1946-1991 și 3 președinți în perioada 1991-2015, fiecare cu câte 2 mandate.
Vasile Taloș (București)
Paul Negruț (Oradea)
Otniel Bunaciu (București)
În mai 2015 a fost ales președinte Viorel Iuga (Arad).
Creştinii după Evanghelie – La 2 ianuarie 1990 are loc Conferinţa Generală a cultului la Ploieşti. Ramura II, a tudoriştilor, care botează copii mici, iese din cult şi formează Biserica Evanghelică Română.
În martie 2000 apare Mărturisirea de credinţă, cu 7 puncte, care ulterior a fost revizuită de mai multe ori, actualmente fiind în vigoare varianta adoptată în ianuarie 2011.
Virgil Achihai este din 2006 preşedintele Uniunii Bisericilor Creștine după Evanghelie din România, fiind ales în octombrie 2014 pentru al treilea mandat consecutiv, iar în perioada 2010-2015 a fost preşedintele Alianței Evanghelice din România, conform principiului rotaţiei celor trei culte evanghelice la prima poziție.
În 1992 și 2002 au fost înregistrați la recensământ (date aproximative):
Baptiști – 109.000 / 130.000
Penticostali – 220.000 / 330.000
Creștini după Evanghelie – 50.000 / 46.000
- Alianța Evanghelică din România
În ianuarie 1990, la revenirea în România, Iosif Țon s-a întâlnit cu Silviu Cioată (creştin după Evanghelie), Vasile Taloș (baptist) şi Emil Bulgăr (penticostal) şi le-a vorbit despre nevoia de asociere a evanghelicilor din România după modelul din Statele Unite, unde Billy Graham a fost cel care i-a adus împreună pe evanghelici să coopereze la organizarea campaniilor lui de evanghelizare.
La 25 aprilie 1990, la Biserica Baptistă din str. Iuliu Valaori (București), la lucrările constituire a Alianței Evanghelice au participat 40 de persoane.
Scopul asocierii era realizarea unor proiecte comune, cum ar fi campanii de evanghelizare, apărarea drepturilor minorităţilor religioase ântr-o țară ân care biserica majoritară are tratamente privilegiate organizarea de lucrări comune prin radio, prin tv, şi alte acțiuni de acest fel.
La primul congres al Alianței Evanghelice, din 4-5 noiembrie 1990, la Sala Palatului din București, au participat circa 4500 de persoane.
Radio Vocea Evangheliei
Radio Vocea Evangheliei este proprietatea celor trei culte evanghelice din Romania – Cultul Baptist, Cultul Penticostal, Cultul Creștin după Evanghelie, care formează Alianţa Evanghelică din România.
Primele licenţe, obţinute destul de greu, au fost acordate pentru 6 oraşe: Suceava, Bucureşti, Oradea, Sibiu, Cluj şi Timişoara. Ulterior au primit licenţe radio Braşovul şi Constanţa.
Staţia care a început cea dintâi emisia a fost cea din Suceava, care emitea zilnic în orarul 12.00-14.00.
Din 2004, RVE Suceava a primit o frecvenţă confesională, cu o perioadă de emisie zilnică de 12 ore în intervalul orar 14:00-02:00.
Din februarie 2008, RVE Suceava emite 24 de ore pe zi.
În prezent există 10 staţii RVE:
Bucureşti
Braşov
Cluj
Constanţa
Hunedoara
Oradea
Sibiu
Suceava
Timişoara
Moldova Nouă (Radio 9FM, din 18 aprilie 2014)
- Învățământul confesional evanghelic
Institutul Teologic Baptist din Bucureşti este cea mai veche instituție de învățământ confesional evanghelic. Înființat în 1921, pe baza hotărârilor primul congres al Uniunii Bisericilor Baptiste din România, a oferit de-a lungul anilor pregătire teologică tinerilor care au devenit pastori în bisericile baptiste.
Directori / Rectori
Ioan R. Socaciu
Constantin Adorian
Toma Slev
Luca L. Sezonov
Petre Truța
Roy F. Starmer
Ioan Dan
Nicolae Covaci
Jean Staneschi
Alexa Popovici
Teodor Vicaș
Ioan Bunaciu
Vasile Talpoș
Daniel Mariș
Institutul Teologic Penticostal din București a luat ființă în 1976, după numeroase insistenţe ale conducerii Cultului Creștin Penticostal la Departamentul Cultelor.
Director / Rectori
Trandafir Șandru, 1976-1992, 1992-1998
John F. Tipei, 1998-2010
Corneliu Constantineanu, 2010-2014
Ioan Brie, din 2014
Institutul Teologic Creștin după Evanghelie TIMOTHEUS din Bucureşti a luat ființă în 1992.
Rectori
David Ciucur
Marcel Ghiță
Ieremia Rusu
Universitatea Emanuel din Oradea a fost înființată în 1990 de către Biserica Baptistă Emanuel din Oradea.
Rectori
Paul Negruț
Iosif Țon
Corneliu Simuț
Colegiul Biblic Est European din Oradea a fost înființat în 1994 la inițiativa a 5 persoane, păstori și lideri de biserici – Lars Hornberg din Suedia, Ron Robertson din SUA și Teodor Bulzan, Ioan Bogdan, Florin Ghiurău din Oradea.
De asemenea, evanghelicii din România deţin licee confesionale în marile oraşe.
EVANGHELICII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XXI
Sunt penticostalii evanghelici? Sunt carismaticii penticostali? Sunt baptiștii protestanți? – iată câteva întrebări care ar putea deschide paliere de discuţii pentru cei care caută răspunsuri nuanţate despre pocăiţi.
Prezenta lucrare nu își propune să se ocupe de astfel de nuanțe confesional-doctrinare. Scopul acestei lucrări este să prezinte vectorii identitari care definesc prezența evanghelicilor în România.
Un număr considerabil de evanghelici români se află în diaspora, unde unele biserici păstrează tradiții baptiste sau penticostale dobândite în țara de unde provin membrii lor sau, dimpotrivă, alte biserici, prin relațiile cu diverse biserici de limbă engleză, germană, italiană etc. și organizații parabisericești, augmentează moștenirea confesională cu manifestări social-religioase moderne.
Istoria evanghelicilor din România datorează mult ajutorului primit din străinătate, atât financiar, cât și al relațiilor internaționale care au contribuit la perimetrul identitar dobândit în spațiul românesc.
După Revoluție, evanghelicii români au cunoscut o perioadă de dezvoltare fără precedent, în ceea ce privește instituțiile, proprietățile imobiliare, implicarea în viața socială-politică a României.
Petru Dugulescu, una dintre figurile marcante ale Revoluției la Timișoara, a fost primul evanghelic în Parlamentul României. După el au urmat alții, precum Gheorghe David, Radu Țârle, Ben-Oni Ardelean, Florica Cherecheș.
Un alt pastor baptist, Dorel Popa, a fost primarul municipiului Arad între anii 2000-2004.
Numărul fundațiilor și asociațiilor înființate de evanghelici pe teritoriul României a crescut semnificativ în cei 25 de ani de libertate.
Evanghelicii continuă să fie o minoritate religioasă într-o Românie majoritar ortodoxă, unde au loc și abuzuri, precum cazurile Oţeleni (1994), Ruginoasa (1997) sau Niculiţel (2001).
Una dintre cele mai mari provocări pentru evanghelicii din România este instituţionalismul, însoțit de fenomenul ghetoizării.
Vor continua evanghelicii români să fie MIȘCARE sau vor prelua modelul bisericilor tradiționale de organizare ierarhică, regională și națională?
Dacă pot oferi un discurs religios coerent și benefic, vor reuși să iasă din ghetourile confesionale pentru a contribui la asanarea societății românești?
Cine sunt evanghelicii? O religie, un cult religios sau o MIȘCARE ân peisajul religios?
Diferențele între evanghelici și ortodocși, catolici, protestanți sunt evidente. Accentul puternic pe credința creștină asumată la vârstă adultă și exprimată cotidian reprezintă una dintre resursele spirituale ale României.
Dinamica mișcărilor evanghelice este o caracteristică vizibilă care, mai ales în vestul țării, indică o diferență mare între convertiții neoprotestanți și ortodocșii majoritari (nominali).
În secolul XXI, evanghelicii din România se manifestă prin numeroase activități publice, uneori dominate de spiritul consumist al epocii, însă una dintre nevoile majore care se resimt în mediul confesional evanghelic românesc are de a face cu vectorii identitari.
Reimaginarea identitară a evanghelicilor în secolul XXI trebuie să întărească conexiunea doctrinar-istorică dintre perioada predecembristă și cea postdecembristă.
Cele două momente importante din secolul XX pentru România și pentru evanghelicii români, Unirea și Revoluția, au produs două figuri importante pentru baptiști: Constantin Adorian și Iosif Țon.
Dintre aceștia, Iosif Țon, în vârstă de aproape 81 de ani la momentul finalizării acestei cărți (septembrie 2015), ultimul mare mit al baptiștilor români, rămâne cea mai notorie instituție a baptiștilor români.
Dar, și mai important, și având legătură cu subiectul acestei cărți, Iosif Țon rămâne cea mai importantă figură din istoria evanghelicilor români – baptiștii au apărut în România pe la 1856, creștinii după Evanghelie pe la 1899, penticostalii pe la 1922.
RoEvanghelica 