Din istoria blogosferei evanghelice – 30 iulie

2007 – Marius Cruceru: Dorin Dobrincu la Arhivele Naţionale

„Vechea mafie a informaţiilor loveşte din nou. De data asta şi la Bucureşti. Personajul Răzvan Theodorescu făcea în urmă cu ceva săptămîni nişte declaraţii războinice vis-a-vis de numirea lui Dorin Dobrincu la conducerea Arhivelor Naţionale, declaraţii care, sînt sigur, vor fi urmate de acte şi fapte, după cum îi cunoaştem şi le cunoaştem obiceiurile „celor vechi”.

5 km de dosare, dintre care mai mult de jumătate în dezordine (ce pretenţii să mai ai la alte instituţiuni care au arhivele varză?) sau „dez-ordonate”. Grea muncă. Urîtă luptă!”

2011 – Dionis Bodiu despre blogul lui Cristian Ionescu

„…un blog tot mai mizer în invective şi etichetări, cu o incultură teologică crasă şi, nu în ultimul rând, cu o mentalitate de ghetto pe care o împrăştie între acoliţi fără teamă de răspunderea pe care o are înaintea Dumnezeului în care ne spune că crede.”

2011 – Teofil Stanciu: Misiunea – un film despre succes

„Pelicula prezintă o poveste de succes, aș cuteza să spun. Atât părintele Gabriel, cât și părintele Rodrigo sunt, practic, sancționați de către biserică. Mai mult, amândoi mor, fiecare potrivit căii pentru care a optat. Cauza lor pare compromisă definitiv. Sunt niște idealiști într-o lume crudă.

Totuși, nu-i deloc așa. Căci, deși își pun în joc sufletul – sancțiunea Bisericii fiind deosebit de gravă pentru un credincios sacramentalist, care nu caută altă „adunare” dacă a fost exclus din a lui –, ei au ceva ce nu li se poate lua: iubirea de oameni. Faptul că sunt învinși nu înseamnă nimic pe lângă această minune a iubirii necondiționate a aproapelui aflat în nevoie. Nu cred că surprinde pe nimeni să afle că interesele meschine au avut câștig de cauză, fiindcă așa e mereu în lume. Dar e cu adevărat surprinzător când indianul și albul devin frați.

Creștinismul lor, chiar dacă nu se mai potrivește cu directivele oficiale (influențate de interese și împrejurări), e cel care-i mână pe călugării iezuiți să se jertfească de dragul unor „sălbatici”, să moară cot la cot cu ei.”

2013 – Eugen Matei: Jürgen Moltmann, Scriptura și imaginația cabalistă

„Probabil cel mai ironic aspect pentru care nu urmez teologia lui Moltmann este legat de faptul că în centrul revelației de sine a lui Dumnezeu și a drumului mergerii creației către Împărăția lui Dumnezeu este crucea lui Hristos. Mai mult, Hristos de asemenea ne cheamă să luăm și noi crucea în fiecare zi. Crucea este un instrument al omorârii. Ce ochi omenești, fără revelația lui Dumnezeu, ar descoperi crucea ca promotor al vieții? Dacă criteriul adevărului este legat de ce rămâne în picioare după Auschwitz, sau „ce promovează viața,” și acest „ce promovează viața” este definit de mine, s-ar putea să nu aleg niciodată să merg pe calea crucii așa cum o vede Dumnezeu. Ironic, zic, pentru că în preocupările sale de teodicee Moltmann îl răstignește pe Dumnezeu pe crucea fiecărei persoane care a trecut prin Auschwitz și a fiecărei ființe care suferă în creație.”

2014 – Dana Sisoev: Spaţiu pentru-mbrăţişare

„Termenul cheie al cărţii [Excludere şi îmbrăţişare: o explorare teologică a identităţii, a alterităţii şi a reconcilierii, de Miroslav Volf] îmi pare a fi „spaţiu”: cu ajutorul lui abordează problema identităţii şi a alterităţii, a relaţionării la celălalt, dar şi a raportării la propria cultură, caracterizată de distanţare şi apartenenţă. Deschiderea braţelor, ca iniţiere a îmbrăţişării, e semn că am creat spaţiu în mine însumi, precum şi Cristos, pe cruce, creează un spaţiu în Sine Însuşi prin care făptaşul poate intra. Un spaţiu care e umplut de har.

Deşi nu e formulat în felul acesta în carte, cred că termenul de „spaţiu” ar putea foarte bine folosi şi la clarificarea privitoare la adevăr şi dreptate: ne salvează de la o suprapunere a adevărului absolut cu adevărul nostru, şi o identificare a dreptăţii noastre cu dreptatea lui Dumnezeu. Spaţiul creat prin braţele deschise sau anulat prin pumnul strâns are valoare epistemologică. Nu trebuie doar să creăm în noi spaţiu pentru alţii, ci şi pentru perspectivele lor cu privire la noi şi la ei, practicând astfel „viziunea dublă”, privirea prin ochii celuilalt.”

2015 – Vasile Tofan: Eram orb, dar acum văd (4)

“Până să ajung în acel penitenciar credeam că nu sunt atât de păcătos, că doar nu omorâsem pe nimeni. Dar când am citit ce spune Isus Hristos într-una dintre Evanghelicii (că doar dacă te uiți la o femeie și-o poftești în inima ta, ai și săvârșit curvia sau preacurvia), mi-am dat seama cât de înfricoșător este păcatul! […]

Era pentru prima dată când îmi dădeam seama că sunt un om păcătos, vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru prima dată în viața mea devenisem conștient că aveam nevoie de iertare, adică de Mântuitorul Isus care să mă ierte și să mă elibereze de povara păcatelor mele. Mă simțeam atât de nevrednic, atât de mizerabil în fața lui Dumnezeu!” (p. 58-59)

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s