Alexandru Lapedatu (1876-1950)

Cea mai dificilă provocare cu care a fost confruntat Alexandru Lapedatu, Ministru al Artelor și Cultelor în 6 guverne și Ministru de Stat în patru guverne, a fost stabilirea unui cadru legal pentru culte în România unificată.

El a elaborat expunerea de motive, semnalînd că în România unită, în afară Biserica Ortodoxă Română, următoarele culte fuseseră recunoscute de Stat: biserica română greco-catolică (unită); biserica catolică (de rit latin, grec și armenesc); cultul reformat (calvinist); cultul evangelic luteran; cultul unitarian; cultul mozaic; cultul musulman; și cultul baptist (recunoscut numai în Transilvania). Fiecare cult era guvernat de legislații diferite în regiunile venind din Rusia, Austria, Ungaria, Bulgaria, respectiv din Regatul României.

Vezi:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_I._Lapedatu

Legea Cultelor din 1928 a apărut după dezbateri intense, textul proiectului Legii Cultelor fiind discutat în Senatul României în cadrul a 15 şedinţe.

Din „Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuție parlamentară în jurul legii cultelor” (prima reeditare a cărţii din 1928 a fost în 2000):

Episcopul Grigore Comşa: „Baptismul la noi în ţară nu are absolut, dar absolut, nici o legătură organică cu spiritul timpului sau cu necesități sociale, economice, politice sau de orice alt caracter al vremii.” (p. 135, ediția 2000)

Ministrul Alexandru Lapedatu: „Am aci situațiunea amănunțită a cultului baptist din toate țările și puteți constata din tabloul statistic alăturat că nu este așa cum am spus, țară în care acest cult să nu fie recunoscut. Putem noi așadar să prohibim un cult, datând din 1831 și cu peste 12 milioane aderenți? Nu ne puneam oare în afară de lumea cultă și civilizată anulîndu-le drepturile deja câștigate și recunoscute de legi în vigoare și prin tratatele de pace?” (p. 349, ediția 2000)

Ioan Alexandru Lapedatu, tatăl lui Alexandru Lapedatu, s-a născut într-o familie de ţărani români transilvăneni. A avut doi fii gemeni, Alexandru Lapedatu şi Ion, ambii viitori academicieni. A studiat la Paris literatura şi filosofia şi a obţinut doctoratul în 1871 la Bruxelles. Întors în ţară în acelaşi an, a devenit profesor de filologie clasică la gimnaziul din Braşov, unde va rămâne pînă la moartea sa, survenită la o vîrstă tînără.

Alexandru Lapedatu a studiat la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținînd licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”.

În perioada 1935-1938, Alexandru Lapedatu a fost președintele Academiei Române.

Ioan Aurel-Pop (actualul președinte al Academiei Române) evocă figura marelui istoric astfel:

„De-a lungul întregii sale vieți, Alexandru Lapedatua înțeles să-și servească devotat țara, prin două modalități principale, anume să scrie și să facă istorie.La Cluj, în marele templu al învățăturii și educației edificat la 1919, a decis să pună umărul, alături de mariibărbați și savanți de atunci – Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Onisifor Ghibu, Sextil Pușcariu, Victor Babeș, Emil Racoviță – la construirea unei școli superioare românești de prestigiu european. A făcut-o cu știință și
conștiință, sacrificându-se pentru propășirea țării sale, de la care binemerită toată recunoștința.”

Dă clic pentru a accesa pag_acad2016_nr311_sep.pdf

Alexandru Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist.

În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui of Alexandru Lapedatu, lăsîndu-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormînt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.

Publicitate