Lunga zi de vineri a familiei Drăgan se încheia, ca și alte zile, cu masa de seară a familiei, într-o bucătărie destul de mică, parcă făcută exact pentru șase persoane. Dar spațiul nu era suficient de mare pentru cîtă tristețe emanau cele șase suflete.
Ca de obicei, fiul cel mic arăta mai clar starea inimii, ochii îi jucau în lacrimi, uitîndu-se fie la fratele său Corneliu, fie la tatăl lor, care vorbea mai puțin decît în alte seri.
– Dragii mei, știu că azi aveți inima frîntă. Și eu. Sîntem însă la sfîrșitul unei săptămîni și sînt epuizat. Haideți să ne culcăm, iar mîiine vă promit că o să stau de vorbă cu voi, așa cum am stat și în alte situații. Știu că vă doare, mă doare și pe mine, dar am nevoie de odihnă și, mai ales, de călăuzire din partea lui Dumnezeu.
După ce tatăl a rostit…
Vezi articolul original 1.300 de cuvinte mai mult
