Mihai Maci: “Copiii noştri”. cine sunt ei?

„Îi vedem adesea pe stradă, ceva mai liniştiţi decât eram noi la vârsta lor. Noi ne împingeam, ne fugăream, strigam, în vreme cei ei – atunci când ies de la şcoală – îşi baleiază ecranul telefonului, cu acelaşi gest concentrat cu care, în alte vremuri, credinciosul îşi mai răsfoia odată missel-ul la ieşirea din Biserică. Râd de te miri ce, lucruri pe care noi nu le mai înţelegem, meme ce circulă între ei, dar parcă râd mai puţin; sunt mai serioşi, ştiu ce-i aşteaptă, ştiu că lumea e nedreaptă (şi nici măcar nu ne reproşează că le-o lăsăm astfel). Citesc mai puţin, marea moştenire culturală a istoriei e “acolo”, un monument venerabil, căruia-i fac o reverenţă în gând, însă pe care nu-l mai privesc. Şcoala îi plictiseşte teribil, orele ei nesfârşite nu le (mai) spun nimic, ar prefera să povestească între ei şi – mai ales – să-şi butoneze telefonul. Cu el în mână stau şi acasă, cu el se culcă sub pernă şi pe el şi-l ţin pe piept când, în semiobscuritate, ascultă muzică sad. Li se pare normal să li se ia tot ce-şi doresc, li se pare normal să mănânce în oraş (şi mai ales la fast-food) şi shopping-ul îi relaxează. Sunt mereu “la modă”, deşi nimeni nu mai ştie care e moda (şi dacă mai e o modă); vor să se vadă fiecare “aşa cum e”, dar arată toţi la fel, iar imaginile ce le postează sunt de o artificialitate patentă (în primul rând în imitarea glamour-ului). Nu vorbesc despre ei înşişi şi, în puţinele momente în care se deschid, ai impresia că tatonează – temători – zidul tăcerii care-i desparte de ceilalţi. Vor să călătorească; oricând, oriunde şi nu e deloc clar dacă se duc în depărtare pentru a descoperi alte lumi sau doar pentru a fugi de ei înşişi. Când sunt între alţii par singuri; când sunt singuri ecranul albastru arată că-i caută pe alţii. Atunci când îşi depăşesc toate tracurile, pot vorbi despre suferinţă cu o seriozitate şi o acuitate pe care nu o au “cei trecuţi prin viaţă”. Ne-am obişnuit cu privirea lor acasă, în clase, pe străzi şi în excursii şi totuşi, totuşi, atunci când se uită la noi parcă o fac peste umăr ca în pozele pe care le postează pe Instagram. Parcă ne privesc nu din viitor, ci chiar din prezent, dar dintr-un prezent ce ne rămâne inaccesibil.

Sunt “cei frumoşi şi blestemaţi”. Sunt copiii noştri.”

http://www.contributors.ro/editorial/%E2%80%9Ccopiii-nostri%E2%80%9D-cine-sunt-ei

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s