Carmen Mușat: Melancolie și solidaritate

„De lungi săptămâni trăim întorși spre noi înșine, rupți de ceilalți și constrânși să reflectăm mai profund la fragilitatea condiției umane. În mod cu totul neașteptat, statutul nostru de ființe sociale a fost pus sub semnul întrebării de acest inamic invizibil, care ne determină să regândim fundamentele „teatrului care este lumea în care trăim, pentru a dobândi o perspectivă asupra ei”. Am recurs la formula lui Robert Burton, din prefața la Anatomia melancoliei, pentru a numi lumea care acum, mai mult ca niciodată, ni se înfățișează ca spectacol exterior, la care nu putem lua parte, constrânși fiind să îl privim de la distanță, cu sentimentul tot mai acut că ne-am pierdut iremediabil pe noi înșine în momentul în care am pierdut contactul cu ceilalți, cu realitatea socială imediată. Izolarea impusă, reducerea activității sociale, expunerea constantă la bombardamentul informațional referitor la bilanțul victimelor pandemiei Covid-19 generează sentimente intense de nesiguranță, teamă, angoasă, marginalizare și neputință, care pot duce, în ultimă instanță, la depresie, individuală și colectivă, dar și la revoltă socială. Nimic din ceea ce aveam impresia că e sigur și de la sine înțeles în lume nu ni se mai pare astăzi la fel. Distanța socială e necesară – înțelegem asta, desigur –, dar nu e naturală, căci avem nevoie de oglinda pe care Celălalt o pune în fața noastră pentru a ne simți noi înșine, întregi și utili.”

Melancolie și solidaritate

Publicitate