Despre utopianism – Cazul Mike Olari

Sînt în al 53-lea an de cînd am fost exilat pe această planetă.

Unde dau, tot mai mult în ultimii ani, peste cazuri numeroase de gîndire fie bleagă, fie maculată de utopianism.

Mă refer, desigur, în primul rînd la spațiul confesional evanghelic românesc, pe care îl cunosc bine.

Mă consider un specialist în ceea ce privește spațiul confesional evanghelic românesc.

Nu cunosc pe nimeni care să fi acumulat atîtea cunoștințe despre evanghelicii români.

De pe poziția de mogul al blogosferei evanghelice (peste 1.000 de bloguri în lb. română), de arhivar al evanghelicilor români (cum a zis, pe bună dreptate, Cătălin Dupu, 2015) și de neobosit luptător al lui Hristos în mediul virtual (cum mă numea, toamna trecută, Emanuel Adrian Sârbu), voi face cîteva comentarii la articolul lui Mike Olari din 29 februarie 2020, intitulat Un prim pas spre AUTENTICITATE!!

Precizez că oricine ar putea face cîteva comentarii la acest articol cu condiția să își exercite simțul critic și buna intenție.

1.

Titlul e prost. Ca și cum abia acum s-ar face un prim pas spre autenticitate.

Întreg articolul e anistoric, nu e contextualizat și suferă, evident, de utopianism.

Fotografia are șansele să devină una dintre cele mai celebre din istoria postdecembristă a evanghelicilor români.

2.

În două rînduri este folosit conceptul „neoprotestant”:

– „comunitatea religioasă neoprotestantă română”

– „biserica neoprotestantă din România”

Ambele formule sînt neinspirate.

Nu există biserica neoprotestantă.

Iar Mike Olari se referă la comunitatea neoprotestantă într-un mod diferit decît se fac de obicei astfel de referințe, cînd e vorba de Cultul Baptist și Cultul Penticostal.

Termenul „neoprotestant” este de tristă amintire.

În ultimii ani se foloseşte tot mai mult termenul „evanghelici”.

Sigur, ar trebui o discuţie despre asemănările şi distincţiile dintre evanghelici şi penticostali / penticostaloizi.

3.

Avînd în vedere aceste precizaări, în mod evident formula „lideri marcanți” e lipsită de legitimitate.

Formula „unii dintre cei mai cunoscuți și influenți slujitori” pare a fi mult mai potrivită, dar rămîne de discutat în ce măsură aceşti pastori / predicatori au reușit să fie SLUJITORI, nu lideri.

Despre aceștia trei Mike Olari scrie că „au găsit curajul necesar de a fi altfel decât liderii lor”. Aha, mai bine slujitor decît lider!…

În Mărturisirea de credinţă a asociaţiei bisericilor baptiste din România există secţiunea „Despre slujitorii bisericii”.

Aha!

Sindromul marelui lider pare a continua să domine mentalitatea în spaţiul confesional evanghelic românesc.

După cum nu putem menţiona numele unor ucenici ai lui Iosif Ţon sau Paul Negruţ, nici despre ucenicii celor trei lideri menţionaţi de Mike Olari nu prea ştim…

4.

Cei trei lideri nu au colaborat cu Alin Cristea, care este, de ani buni, VOCEA care critică fenomenele grave din meiul confesional evanghelic românesc.

Pînă şi numai acest aspect, de lungă durată, indică faptul că cei trei lideri nu sînt… lideri.

Ei sînt nişte staruri (non)confesionale care au aplicat proceduri de promovare (și transmutare a vectorilor de influență) caracteristice ghetoului pocăiesc din care provin.

Evanghelicii români nu au o revistă în care să se dezbată chestiuni de interes general.

Alin Cristea rămîne, așadar, cel care scrie PE BUNE, cel care abordează fenomenele de prim rang (cum a fost Comunicatul Consiliului baptiștilor, de zilele trecute) și demască public nemernicia unor tabloide precum NewsNet Creștin și Creștin Total.

5.

A scrie că întîlnirea celor trei a fost „pentru a pune la cale lucruri importante și foarte necesare în ce privește viitorul României” e de prost gust, ne jigneşte inteligenţa.

Întîlnirea celor trei nu are legătură cu… viitorul României. Ci cu sfera de influenţă (în ghetoul pocăiesc) a celor trei.

Rezultatele vizibile, spectaculoase, ale celor trei lideri nu au de a face neapărat cu principiul creştin al credincioşiei.

Adepţii stilului celor trei lideri nu dau dovadă de maturitate (spirituală), ci sînt căutători ai rezultatelor concrete, ai unei credințe VIZIBILE.

Ori credința are de a face ÎN PRIMUL RÎND cu lucrurile care NU se văd.

Celebrul capitol al credinței din Evrei se încheie cu precizarea că eroii credinței prezentați, „măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit”.

Sînt atîtea exemple în istoria Bisericii de misionari care nu au avut succes în primii ani. Iar John Elliot și tovarășii săi au fost uciși, nu au apucat să facă EI misiune.

6.

Faptul că Mike Olari dorește „din toată inima ca acesta [întîlnire] să fie doar un prim pas important din mulți alții ce sper că vor urma” nu e semnificativ. Doar indică utopianismul de care dă dovadă Mike Olari şi mă obligă pe mine să fiu mai sever cu astfel de declaraţii publice, pentru a reduce nivelul utopianismului.

E important să fim lucizi. E important să fim informați. Dar articolul lui Mike Olari nu ne informează, ci încearcă să ne seducă. Cum fac mulți penticostaloizi.

„Un impact mare și asupra societății laice din România”?!?…

Ah, acesta e punctul de climax utopianist al lui Mike Olari.

Postprotestanţii şi societatea laică!…

Păi postprotestanţii au atîtea de făcut în propria ogradă!…

Fără o revistă, sau măcar un spaţiu de dezbatere pe Internet, postprotestanții nu prea au cum să progreseze spre… AUTENTICITATE.

Ei vor dezvolta doar o nouă mediocritate, precum comunitățile conduse de cei trei lideri. Și precum BBSO. 🙂

7.

Cînd amintește Mike Olari de „bisericile tradiționale”, e evident că e vorba de baptiști și penticostali, nu de bisericile tradiționale precum Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.

Faptul că nu există o dezbatere publică asupra circumstanțelor în care „unii dintre cei mai cunoscuți și influenți slujitori, cu mare impact asupra publicului” au ieşit din rîndul bisericilor postprotestanţilor români indică clar MEDIOCRITATEA în care e scufundat mediul confesional evanghelic românesc.

Mai mult, evanghelicii români se află în cel mai prost moment din istoria lor postdecembristă.

În asemenea condiții, ORICE inițiativă a celor trei lidei are șanse de „succes”. Măcar ei fac ceva – parcă aud reacțiile adolescentine.

S-ar putea, de fapt, să fie vorba nu de „un prim pas” spre AUTENTICITATE, ci de ÎNCĂ un pas spre MEDIOCRITATE.

Medioritate nu înseamnă… normalitate.

8.

„Câștigarea României pentru Cer”?

Vai de capul nostru, cu astfel de sughițuri utopianiste.

„O trezire spirituală reală și de o pocăință adevărată”?

În România?… Poate peste 30-40 de ani! Dar nu acum!…

Să fim lucizi!

Să fim credincioși în ceea ce facem, nu să dăm speranțe deșarte generațiilor tinere, oricum dezorientate și degrabă doritoare de muzici și lumini, nu să-și ia crucea în fiecare zi și să-l urmeze pe Cristos Răstignitul Înviatul Înălțatul!

Trăim o vreme a religiozității exacerbate, a duminicalității nevrotice, a caruselelor de evenimente.

„Scopul Bisericii este să facă ucenici, nu evenimente.” (Constantin Cheptea)

Concluzie finală

Păcat de atîta energie consumată de Mike Olari pentru ceva care s-ar putea să fie un mare… fîs.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Despre utopianism – Cazul Mike Olari

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s