Note despre singurătate (4)

Singurătate și identitate

Ceea ce au nevoie oamenii nu are de a face cu sindromul singurătății, ci cu IDENTITATEA.

Nu pentru că sînt singuri au pierdut amprenta identității, ci faptul că au dobîndit o identitate fluidă a dus la accentuarea anxietății.

Secolul XX a însemnat pentru omenire disoluția eului. Boala secolului XXI este depresia.

„Cine sînt eu?”, întreabă Frankenstein (interpretat de Robert de Niro), întrebarea lui e dilema tuturor.

Cine mai sînt eu? – se poate întreba oricine în momentele de singurătate.

Din punctul acesta de vedere, ar trebui să se decreteze dreptul la singurătate.

Introspecția și simțul bun al evitării însingurării ar putea genera o detentă identitară.

Un divorț înseamnă, de fapt, cam trei divorțuri. Ba chiar patru.

Pe lîngă divorțul în sine, care reprezintă o epidemie MORALĂ a secolului XX și a secolului XXI, în același timp are loc și divorțul de rude, care se plasează de o parte sau de alta, apoi divorțul de prieteni, care și ei se plasează de o parte sau alta.

Cea mai gravă formă de divorț a… divorțului este cea legată de adevăr.

Unul sau ambii exparteneri se depărtează semnificativ de adevăr.

Mai este o formă de divorț care se manifestă o dată cu… divorțul. Coreligionarii (din bisericile pocăiților) nu știu cum să reacționeze față de situația ‘inedită’, așa că preferă să stea la distanță de divorțați. Și, desigur, să-i bîrfească.

S-ar putea ca unii să creadă că limbuția va fi răsplătită în Împărăția cerurilor…

Din punct de vedere teologic, singurul care contează, plasarea în apropierea adevărului este mult mai importantă decît proximitatea umană.

Gîndirea logică a soției lui Iov apare în contradicție cu gîndirea TEOLOGICĂ a lui Iov.

Singurătatea e de temut doar atunci cînd ne îndepărtează de adevăr.

În rest, avem nevoie de singurătate pentru a ne exersa discernămîntul decizional.

Cît și pentru a ne focaliza asupra unui subiect, a scrie poezii, a compune muzică.

Și a scrie (mini)eseuri precum acesta. 🙂

Publicitate