Note despre singurătate (2)

Subiectul Prietenia / Singurătatea e sensibil, ca și subiectul Timpul. Dar, într-adevăr, o dată cu plecarea dintre noi a unei figuri publice, într-un mod care ne tulbură, avem ocazia să reluam astfel de subiecte sensibile. Recuperarea sensibilităților ne (re)umanizează.

Nu avem vreo datorie morală să o simpatizăm pe Cristina Țopescu. Dar avem o datorie morală să ne informăm, măcar la moartea lui, cine a fost Roger Scruton. Și cine a fost Jean Delumeau.

Oamenii inteligenți și lucizi ar trebui să scrie zilele acestea despre Roger Scruton, nu despre Cristina Țopescu.

4 din cele mai citite 5 postari de pe HotNews (13 ianuarie 2020, 12.20) sînt despre Cristina Țopescu! În Top 10 nu apar postări despre Roger Scruton, nici despre protestele din Iran, nici despre Trump. Provincialism curat!

Singurătatea poate fi privită, într-adevăr, ca o anticameră a morții.

Iar moartea ca o desăvîrșire a singurătății.

Dionis Bodiu, blogger evanghelic din Sighișoara, menționează singurătate ca fiind „un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi, l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.”

Avatarurile sihăstiei…

În mod evident, nu banii, nu munca, nu relațiile amoroase, nu hobby-urile ne umplu viața.

Ceea ce contează pentru stabilitatea psiho-emoțională a ființei umană se află în el însuși – o oglindă în care se privește, fie și rar, pentru a se regăsi.

Singurătatea nu înseamnă lipsa proximității altor ființe umane importante pentru cel care se simte singur, ci existența unei oglizi prăfuite pentru sufletul care se caută pe el însuși.

Banii, munca, relațiile amoroase, hobby-urile capătă semnificație în măsura în care oglinda sufletului e din ce în ce mai curată, adică reușește să redea reflexiile interioare a ființei umane create după un model divin.

Reificarea mundană a umanoizilor – despre care Pavel amintea în fața grecilor: „În El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri”; sîntem din neam din Dumnezeu – e, probabil, procesul cel mai consistent de prăfuire a oglinzii sufletului uman.

Sîntem creați după modelul Comunității Trinitariene a Persoanelor Divine.

Dar, în același timp, sîntem diferiți în ceea ce privește potențialul însingurării.

Dumnezeu nu are cum să se simtă singur. Doar întruparea Fiului a generat, în cîteva momente, amprenta singurătății în Cel care împăca, prin moartea (și învierea) Sa, lumea cu Dumnezeu.

Ilie, Iona, Isus au cunoscut întristarea extremă.

Isus a strigat pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Isus nu avea ucenici pentru că se simţea singur – cînd mulți dintre ucenii Săi n-au mai umblat cu El, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreți să vă duceți?” -, Isus avea ucenici pentru că ucenicii erau… singuri.

Le lipsea ce era mai important în univers – umblarea cu Isus.

Capitolul credinței, Evrei 11, indică clar că a-L urma pe Isus nu are de a face cu succesul înțeles în termenii mersului acestei lumi. Dimpotrivă, drumul credinței a însemnat pentru unii că „au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi”.

La fel cum înţelegem iubirea, cum înţelegem singurătatea are de a face cu tiparul pe care îl folosim pentru definirea ei. Şi pentru acceptarea ei.

Finalmente, sîntem fiinţe ale singurătăţii. Cineva spunea că în dragoste, în glorie şi în moarte sîntem singuri.

A fi locuitor al planetei umanoizilor înseamnă a experimente singurătatea.

Nu singurătatea e ceea ce contează, ci cum gestionăm singurătatea.

Petru a plîns cu amar – singur, nu în mijlocul unor oameni apropiați, nu în vreo ședință religioasă de exorcizare a singurătății; singur a fost și Iuda, care s-a spînzurat.

În cele din urmă, nu există decît două direcții spre care ne conduce singurătatea: curățirea oglinzii în care se privește sufletul mînjit sau sinuciderea interioară, lentă sau bruscă.

Nu de singurătate avem a ne teme, ci de… eternitatea ei.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s