Despre trubaduri şi ficţiune în “evul media” – Alin Cristea

Articol apărut în revista Cultura în 2006

Lumea are nevoie de trubaduri moderni”

Această replică pe care Robert Langdon, personajul principal al celebrului roman “Codul lui Da Vinci”, o primeşte spre finalul cărţii, pare a fi o bună deviză pentru cariera lui Dan Brown, a cărui ficţiune a generat fenomenul Codul lui Da Vinci. Despre acest fenomen au fost scrise numeroase articole, între care şi cel din Cotidianul din 2 iunie 2006, care se hazardează să afirme următoarele: De la preoţi la staruri de cinema, nici unul nu a scăpat neatins de ‘Codul lui Da Vinci’, despre care se spune că s-a vîndut în mai multe exemplare decît Biblia.

Iată un exemplu evident de exagerare pe care îl poate provoca un astfel de fenomen. Codul lui Da Vinci a fost vîndut în peste 60 de milioane de exemplare la nivel mondial şi tradus în peste 40 de limbi, aflăm din acelaşi articol. Dicţionarul enciclopedic (vol. I, Editura Enciclopedică, 1993) mentionează că Biblia este tradusă în circa… 1.800 de limbi!

John Riches, în Biblia. Foarte scurtă prezentare, Editura ALLFA, 2003, precizează că Biblia integrală a fost tradusă în peste 350 de limbi, traduceri ale Bibliei sau fragmente din ea fiind disponibile în 2.212 limbi din cele 6.500 ale lumii. Acelaşi autor estimează că 2,5 MILIARDE de exemplare ale Bibliei au apărut numai în perioada 1815-1975!

Dar, în afară de Biblie, cartea cea mai bine vîndută din lume nu este Codul lui Da Vinci, ci Cartea Recordurilor, în 80 de milioane de exemplare (între 1955-1997).

Romanul “trubadurului” Dan Brown a stînit diferite reacţii. Mă voi limita aici doar la cîteva opinii apărute în presa culturală românească. Articolul menţionat mai sus îl citează pe Mircea Mihăieş, pentru care romanul în discuţie este “o calamitate de carte, execrabil scrisă, sub orice standard acceptabil al unei minime viziuni estetice”. Ioana Pârvulescu (în România literară, Nr. 5, 9-15 februarie 2005) consideră că “povestea este la fel de trasă de păr ca în oricare dintre romanele de mistere de acum un secol şi jumătate.”

Fără să aibă nici pe departe suflul Numelui trandafirului şi dincolo de trimiterile ei la fapte, Codul lui Da Vinci este o iluzie, bine alimentată, în mintea cumpărătorilor / cititorilor ei, de avîntul New Age al ultimelor decenii, de feminism, de pasiunea pentru conspiraţii şi lipsa de informaţie privitoare la erezii şi istoria creştinismului.”, e comentariul Iuliei Popovici (Observator cultural, Nr. 7, 14-20 aprilie 2005), iar Constantin Stan e categoric:

Romanul scîrţîie pe la toate încheieturile şi defectuoasa construcţie nu-i singurul său defect. Principalul său defect – dar care probabil constituie şi cheia succesului său de public – este banalitatea vîndută pe post de profunzime. Cartea este un manual pentru semidocţi scrisă de un semidoct. […] Faţă de maeştrii genului poliţist, Dan Brown este un autor mediocru, fără inventivitatea şi strălucirea logică a acestora.” (Ziarul de duminică, Nr. 21, 2 iunie 2006)

Alţii au apreciat “meşteşugăreala onestă” (Cristian Tudor Popescu), dintre aceştia evidenţiindu-se Cristian Bădiliţă:

Am citit-o cu aceeaşi plăcere şi bună dispoziţie cu care am citit primele cinci volume din Harry Potter, alt cal de bătaie al precucernicilor mei fraţi ortodocşi. Nimeni nu-i perfect, mă recunosc vinovat de ‘erezie’ şi superficialitate, dar mă consolez cu gîndul că N. Steinhardt, de pildă, nu s-ar fi dat în lături de la asemenea lecturi, ba chiar le-ar fi gustat din plin. […] Cartea mi-a plăcut nu numai pentru că e bine şi inteligent scrisă, ci şi pentru că este un elogiu adus Femeii, replasată în inima istoriei mîntuirii. Tradiţia hipermasculinizată a Bisericii are nevoie din cînd în cînd de asemnea ‘corecţii’ romantice. […] Fireşte, marele risc este ca acest policier să se substituie, în mintea inculţilor sau naivilor, adevăratelor Evanghelii. Dar nu se cuvine ca de frica acestui risc, minor de altminteri, să anatemizăm o carte frumoasă, romantică, incitantă care, fără a fi o capodoperă, ne poate ajuta să ne revizuim prejudecăţile şi să ne întărim, dacă e nevoie, curajul credinţei.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 771, 7 iunie 2005)

Dacă cartea a iscat controverse, ecranizarea ei (cu Tom Hank şi Amélie Poulain) e considerată în general nesemnificativă din punct de vedere artistic:

Cotidianul Variety, unul dintre cele mai influente de la Hollywood, califică filmul The Da Vinci Code drept greoi şi sinistru: ‘o carte incitantă în forma sa originală, un enorm succes internaţionl, a devenit ceva greoi şi sinistru într-o transcriere filmată prea literal. Este imposibil de crezut că, în cazul în care romanul nu ar fi existat, un astfel de scenariu ar fi fost luat în seamă de un studio de la Hollywood.’ […] Boston Herald: ‘Nimic nu merge în acest film. Nu e nici suspans. Nu e nici romantism. Şi, în nici un caz, nu are umor.’ Boston Globe: ‘Filmul e aproape la fel de prost ca şi cartea. Tom Hanks e un zombie, bine că există Ian McKellen – a ceva mai grandilocvent.’” (Observator cultural, Nr. 65, 25-31 mai 2006)

Am păstrat la urmă comentariul lui Sorin Adam Matei (Cultura, Nr. 38, 1-7 decembrie 2004):

Este succesul cărţii Codul da Vinci un semn că America a devenit o societate post-creştină? În ciuda transformării culturale pe care cartea o reprezintă, societatea americană este încă ancorată de religiile tradiţionale, conduse de catolicism, cu 50 de milioane de membri, urmat de baptism, cu 33 de milioane, şi de ceilalţi 34 de milioane de protestanţi. Volumul vorbeşte însă despre o profundă diviziune între religie şi ‘spiritualitate’, care se tot adînceşte. De aceea, cartea Codul da Vinci trebuie privită nu ca ‘floricele de porumb’ culturale, ci ca o oglindă a timpului pe care îl trăim.”

În România au fost traduse cel puţin 3 cărţi care pun în discuţie autenticitatea datelor utilizate de Dan Brown în structura ideatică a romanului: 1). Bart D. Ehrman, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005; 2) James L. Garlow, Peter Jones, Codul spart al lui Da Vinci, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005; Josh McDowell, Codul lui Da Vinci: în căutarea adevărului, Editura Scriptum, Oradea, 2006.

Cele trei cărţi-replică pornesc de la precizarea aşezată de romancier înainte de Prolog: “Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sînt reale.” Astfel, un singur cuvînt – “documentele” – a condus la o campanie (legitimă) de discreditare a pretenţiilor de autenticitate pe care Dan Brown le are într-un roman de… ficţiune.

Să separ realitatea de ficţiune”

Pe ultima copertă, cartea apărută la Editura Humanitas este prezentată ca fiind “companionul ideal al romanului, pentru că reuşeşte cu succes să clarifice erorile de natură istorică din spatele misterului lui Dan Brown. Dar miza cărţii lui Bart D. Ehrman – specialist în istoria bisericii timpurii – este mai mare. Fără o agendă teologică şi scrisă într-un stil extrem de accesibil, cartea lui trasează o serie de diferenţe juste între fapt istoric şi ficţiune în Codul lui Da Vinci – însă acesta este doar pretextul. La capătul lecturii, cititorul îşi dă seama că a trecut primul prag de iniţiere în misterele culturii biblice.”

A spune că o carte de analiză precum cea a lui Ehrman este scrisă într-un stil “extrem de accebil” este, categoric, o exagerare. Fragmentele cele mai accesibile sînt Introducerea şi Epilogul. Însă cele două părţi ale cărţii, cu cele opt capitole, nu sînt “extrem de accesibile”. Subiectul abordat şi metoda analitic-pedagogică folosită nu par să ofere o astfel de posibilitate. Însă, într-adevăr, ceea ce reuşeşte cartea specialistului în istoria bisericii timpurii este să stabilească “primul prag de iniţiere în misterele culturii biblice”.

Lucrul acesta este remarcabil în contextul culturii române, avînd în vedere ceea ce menţiona Ioana Pârvulescu nu cu mult timp în urmă:

Faţă de intelectualul occidental, cel român ar avea – într-o posibilă analiză statistică – un avantaj şi două handicapuri. La capitolul literatură, românii stau mai bine decît occidentalii şi se pot impune cu eleganţă într-o discuţie pe temă, în schimb cultura muzicală şi cea teologică, firesc asimilate de orice ins trecut prin şcoală în vestul Europei sînt, la noi, inexistente. Dacă incultura muzicală e îndeobşte ascunsă, cun un sentiment de jenă, incultura religioasă nu face pe nimeni să roşească. Raportarea la religie se face azi, în urma celor cincizeci de ani de abstinenţă, prin atitudini exagerate: unii ţin să-şi arate credinţa printr-o gestică forţată (cruci ample, în autobuze, la trecerea prin dreptul unei biserici), alţii continuă să creadă că orice discuţie pe teme religioase ţine de ceea ce înainte se numea ‘misticism dubios’.” (România literară, Nr. 47, 26 noiembrie – 2 decembrie 2003)

Istoricul american (pentru care Codul lui Da Vinci este “o lectură captivantă”), cu studii de masterat şi doctorat la Seminarul Princeton, unde a absolvit, în 1985, magna cum laudae, declară că scopul lui este să separe realitatea de ficţiune, realităţile istorice de cele fictive, adresîndu-se celor interesaţi de creştinismul timpuriu, în special de viaţa lui Isus şi canonul Noului Testament. Chiar în Introducere Ehrman prezintă o listă cu 10 erori factuale în Codul lui Da Vinci, alcătuită cu altă ocazie, chestiuni pe care le reia pe larg în cartea sa (de 200 de pagini).

Cele mai multe erori istorice (dacă nu cumva toate) se regăsesc în discursul lui Sir Leight Teabing de la mijlocul romanului (p. 247), atunci cînd, în toiul nopţii, Robert Langdon şi noua sa cunoştiinţă, Sophie Neveu, reuşiseră să părăsească Parisul.

Viaţa lui Isus nu a fost “atestată de mii de adepţi de peste tot”, nu este adevărat că “pentru Noul Testament au fost luate în considerare” optzeci de evanghelii, nici că împăratul Constantin a cerut să se scrie o “Nouă Biblie”; manuscrisele de la Marea Moartă (cea mai importantă descoperire de înscrisuri din timpurile moderne – 15.000 de fragmente din 600 de manuscrise, probabil) nu au fost descoperite în 1950, ci în 1947 şi nu au fost printre “cele dintîi documente creştine” (ele sînt evreieşti – nu vorbesc despre Isus, dar conţin informaţii despre mediul evreiesc din care provin Isus şi primii creştini, un mediu caracterizat de sentimentul apocaliptic al sfîrşitului lumii şi de speranţa intervenţiei şi judecăţii lui Dumnezeu).

Într-un stil pedagogic, Ehrman face comentarii despre cîteva dintre evangheliile necanonice (cel puţin 20, dar nicidecum 80) şi demonstrează că Sir Leigh Teabing nu poate avea dreptate atunci cînd spune că, dacă aceste alte evanghelii ar fi fost incluse în Noul Testament, am avea o perspectivă a unui Isus uman. De fapt, evangheliile necanonice vorbesc despre un Isus divin.

Şi partea a doua a cărţii ne oferă atmosfera unui curs de istorie a Bisericii, combinat cu exerciţii de logică şi exemple de redactare eseistică. Capitolul final, Feminismul în creştinismul timpuriu, probabil atrage atenţia cititorilor secolului XXI în mod deosebit. La finalul lui, Ehrman trage două concluzii clare: “La începutul mişcării creştine, femeile au avut un rol mai proeminent decît mai tîrziu.” şi “Înainte de împăratul Constantin, creştinismul nu a fost o religie matriarhală, patriarhalizată numai după intervenţia împăratului roman. Afirmaţiile din Codul lui Da Vinci sînt nefondate, căci structura patriarhală triumfase aproape în toată creştinătatea cu mult înainte de secolul al IV-lea, iar împăratul Constantin însuşi nu a avut nimic de-a face cu acest proces.”

Două opţiuni religioase”

La rîndul ei, cartea apărută la Editura Aqua Forte din Cluj-Napoca precizează pe ultima copertă direcţia pe care se deplasează discursul, tot analitic, al cărţii: “Autorii Codului spart al lui da Vinci nu intră în luptă cu Dan Brown. Ar aduce, de altfel, cu o dispută teologică între C.S. Lewis şi Harrison Ford, bunăoară.” Deoarece Brown contestă în bună parte viziunea consacrată asupra istoriei pornind de la argumentul că Biserica este cea care a impus-o, cei doi americani se adresează celor care îşi pun întrebări în legătură cu ceea ce ştiu despre Isus şi creştinismul întemeiat de el.

Editarea cărţii (de circa 150 de pagini, în afară de Note şi Postfaţă) s-a realizat astfel încît pe marginea multor pagini apar reliefate idei cheie, precum: “Teza romanului e cît se poate de limpede: Creştinismul le-a oprimat şi le-a ucis pe femei.”, iar uneori chiar prezentări scurte ale unor subiecte precum: Muzeul Luvru, Mona Lisa, Evangheliile Gnostice, Crezul Niceean.

Spre deosebire de cartea de la Humanitas, cea de la Aqua Forte e construită în jurul unui personaj literar, Carrie, care se confruntă, asemeni oricărui dintre noi, cu nenumărate îndoieli. De fapt, structura tematică a cărţii este aproximativ inversă: în primele trei capitole e vorba despre “sacrul feminin” şi apoi despre Isus şi “Canonirile canonului”.

Desigur, o carte care începe cu despărţirea dintre tînăra studentă şi prietenul ei, care îi făcuse clare avansuri sexuale, are şanse mai mari să atragă publicul larg. Iar dacă răsfoieşti cartea pînă la pagina 33 şi-ţi cad ochii pe afirmaţia: “Sexul este ideea lui Dumnezeu, şi, după mîntuire, este cea mai bună idee pe care a avut-o.”, nu te mai miri că Editura Aqua Forte a vîndut peste 40.000 de exemplare (în primul număr al revistei Dilemateca, mai 2006, Mircea Vasilescu menţiona tirajul mediu al ultimilor ani ca fiind 2.100 – 2.500 şi 12.300 exemplare în 1993).

Însă pesudoromanul celor doi americani (primul cu masterat în teologie la Seminarul Princeton şi doctorat în istorie teologiei la Universitatea Drew, iar cel de al doilea cu masterat în teologie la Şcoala de Teologie Harvard şi doctorat la Seminarul Princeton) este o carte la fel de seriosă precum cea a lui Bart D. Ehrman, însă ceva mai accesibilă.

Robert Langdon afirmă că “în decursul celor trei sute de ani de vînătoare a vrăjitoarelor, Biserica arsese pe rug cinci milioane de femei”. Pentru a arăta ordinul de exagerare al Codului lui Da Vinci, autorii folosesc diferite surse, una dintre ele fiind un articol scris în 1998, cu aproape cinci ani înainte de apariţia romanului lui Dan Brown, în care Jenny Gibbons (care nu ezită în a-şi afirma deschis credinţa păgînă – precizează autorii) afirmă: “În condiţiile în care cunoştinţele noastre referitoare la «Perioada Arderilor» au ca sursă literatura păgînă populară, se poate spune că aproape tot ceea ce ştim este fals.”

O altă sursă folosită este Robin Briggs, cercetător al Universităţii Oxford, care scrie: “La extremele mişcărilor feministe şi oculte s-a înrădăcinat mitul potrivit căruia, în Europa, au fost arse pe rug pînă la nouă milioane de femei acuzate de vrăjitorie; un genocid, s-ar părea, mai curînd decît un genocid. Estimarea respectivă supraevaluează exponenţial datele reale ale problemei cu un factor de aproximativ 200, întrucît cele mai rezonabile dintre estimările moderne sugerează că ar fi avut loc, probabil, 100.000 de procese, între 1450 şi 1750, încheiate cu 40.000 pînă la 50.000 de execuţii, avîndu-i, într-o proporţie de 20 pînă la 25%, în cauză pe bărbaţi.”

O altă imensă eroare (intenţionată) a lui Brown apare tot în episodul în care Teabing o dăscăleşte pe Sophie, glosînd pe marginea Sinodului de la Niceea. Sophie îşi exprimă uimirea: “Caracterul divin al lui Isus a fost rezultatul unui vot?!” Teabing răspunde: “Un vot destul de strîns, pot să spun.” Iar replica din cartea celor doi americani este: “Votul a fost de 316 la 2. Pare, totuşi, să nu fi fost un vot într-atît de strîns.”

Şi Ehrman precizează, în cartea lui, că afirmaţia lui Teabing este eronată – “marea majoritate din cei 200 sau 250 de episcopi prezenţi a favorizat viziunea lui Atanasie împotriva lui Arie”, iar McDowell, în cartea apărută la Editura Scriptum, avansează pentru “votul strîns” scorul 300-2.

Mai mult, toate cele trei cărţi-replică ţin să arate cu claritate că toţi membrii Conciliului (şi, de fapt, creştinii de pretutindeni) erau deja de acord că Isus era de natură divină, era Fiul lui Dumnezeu. Problema pe care o dezbăteau era cum să înţeleagă natura divină a lui Isus, avînd în vedere faptul că el avea, în acelaşi timp, şi natură umană.

Un subiect prezentat într-una dintre coloanele laterale îl constituie “Şarlatania Prioratului”. Pierre Plantard, un francez antisemit, a înfiinţat în 1954, împreună cu alţi trei bărbaţi, un mic club privat, numit Le Prieuré de Sion, după numele unui munte aflat în apropiere. “Cauza” clubului era aceea de a susţine ideea unor preţuri locative mai mici în Franţa. După destrămarea clubului în 1957, Plantard a păstrat numele şi în anii ’60 şi ’70 a creat o serie de documente care “dovedeau” că este Plantard de Saint-Clair, descendent al lui Isus şi Mariei Magdalena, descendenţă care trecea prin regii Franţei. În 1993 Plantard a recunoscut în faţa instanţei că toată structura Prioratului este propria sa invenţie. Dan Brown menţionează, înainte de a-şi începe romanul: “Prioria din Sion – societate secretă fondată în 1099 – este o organizaţie reală.”

Informaţiile lui Dan Brown despre Prioria din Sion sînt extrase dintr-o carte apărută în 1983, Holy Blood, Holy Grail, ai cărei autori au folosit… documentele lui Plantard.

Frămîntările cu care se confruntă Carrie îşi găsesc rezolvarea în ultimul capitol, intitulat “Epilog – Carrie alege”. De-a lungul cărţii Carrie a avut un companion în persoana lui Evan, un student creştin (“care făcea parte dintre opresorii originari ai femeilor”, ironizează autorii perspectiva Codului lui Da Vinci), cu care a discutat în mai multe rînduri şi de la care a făcut rost de o Biblie. Pe de o parte uluită de bizarele incantaţii de genul “Noi sîntem sacrul feminin!” din cadrul unui ritual organizat de colega de cameră şi dezorientată de la fel de bizarele interpretări avansate de Codul lui Da Vinci, pe de altă parte confruntată cu cuvintele lui Evan – “Trebuie să alegi. Cine spui tu că este Isus?” şi apoi, cînd face o vizită la biserică, cu cuvintele predicatorului care foloseşte metafora punţii pentru răstignirea lui Cristos – “Crucea se transformă pentru noi într-o punte pe care putem trece dincolo, renunţînd la încercările de a-l cunoaşte pe Dumnezeu de unii singuri”, Carrie alege “puntea”.

Aşadar, spre deosebire de cartea analitică a lui Ehrman, pseudoromanul celor doi teologi se încheie cu o provocare, conform scopului declarat:

Scopul cărţii nu e altul decît acela de a limpezi, în forma de expresie a întîmpinării critice pe care am socotit să o aducem uneia dintre recentele producţii literare extrem de populare, unele lucruri în privinţa celor două opţiuni religioase cu care s-a văzut dintotdeauna confruntată orice fiinţă umană.”

Ce importanţă are?”

Aceeaşi provocare o conţine şi romanul apărut în traducere la Editura Scriptum, dar sub forma interogaţiei “Ce importanţă are?”, o dată ce se stabileşte “Cine a fost Isus?”. Josh McDowell, absolvent al Seminarului Teologic Talbot, autorul sau coautorul a peste 100 de cărţi, susţine că faptul că Isus a susţinut ferm că este Dumnezeu nu este un subiect care să permită o poziţie neutră. El consideră că milioanele de exemplare vîndute ale Codului lui Da Vinci (care descrie o căutare fictivă a unui Sfînt Graal fictiv de către personaje fictive) dovedeşte nu doar că e o carte palpitantă, ci şi că “fiecare dintre noi este într-o călătorie şi toţi tînjim să descoperim secretul şi să ne sfîrşim căutarea – deşi s-ar putea să nu ştim niciodată ce căutăm de fapt”.

Personajele romanului sînt Chris, Matt şi Andrea, trei prieteni care, după vizionarea filmului Codul lui Da Vinci, se hotărăsc să citească cartea după care s-a făcut ecranizarea şi să afle amănunte despre chestiuni despre care habar n-au avut pînă atunci. Romanul apărut la Editura Scriptum este volumul cel mai accesibil din cele trei traduceri prezentate. De fapt, dialogul prezent în toate capitolele ar putea constitui un bun scenariu pentru un film-investigaţie (artistic, nu numai documentar).

Sir Leigh Teabing primeşte o porţie bună de ironie din partea autorului, prin cuvintele unuia dintre cele trei personaje centrale: “Îmi vine foarte greu să iau în serios un persoanj despre care se presupune că este un istoric recunoscut şi care, în acelaşi timp, pare să nu ştie nimic despre ce este Biblia şi cum a apărut ea.”

Ca şi ceilalţi autori americani, şi Josh McDowell demască erorile istorice ale lui Dan Brown privitoare la canonul Noului Testament, împăratul Constantin sau creştinismul timpuriu. În dialogul personajelor, autorul abordează subtil şi detalii interesante, precum faptul că Piramida de la Luvru a fost construită din 673 de panouri de sticlă (nu din 666, cum intenţionat menţionează Codul lui Da Vinci) sau că “toată chestia aia cu Amon L’Isa este un fals total, pentru că Leonardo n-a numit niciodată această pictură Mona Lisa” (sau: “apropo, dacă Maria stă pe locul lui Ioan la Cina cea de taină, unde este Ioan?”).

Spre deliciul cititorilor e menţionat şi faptul că Baigent e anagrama lui Teabing – Baigent, Lincoln şi Leigh sînt autorii cărţii Holy Blood, Holy Grail [Sîngele Sfînt şi Sfîntul Graal, ed. RAO, 2005] din 1983, care l-au şi dat în judecată pe Brown pentru plagiat (dar nu au cîştigat). Sau că “există milioane de rude de sînge de-ale lui lui Isus care trăiesc astăzi pe pămînt – sînt numiţi evrei”.

Cele trei volume prezentate mai sus au numeroase note, dar, din păcate, sînt puse la sfîrşitul cărţii, nu ca note de subsol de-a lungul cărţii. Cartea lui Ehrman are Indice tematic, dar nu are bibliografie, cum are cartea lui McDowell.

Bogdan Ghiu, unul dintre cei care monitorizează “evul media”, obsevă că “asistăm în momentul de faţă (căci în viaţa contemporană tocmai de astfel de ‘momente’ e vorba: prezentul se revoluţionează instantaneu), asistăm aşadar acum la un fenomen de ubicuizare a informatizării. Trăim, pe zi ce trece, într-un mediu ambiant tot mai inteligent, ne scăldăm într-o ‘inteligenţă’ ambientală care ni se oferă solicitîndu-ne să facem parte din ea, să intrăm în vorbă şi să ‘interacţionăm’ cu ea, să facem ‘reţea’ şi ‘sistem’ cu ea. Inteligenţa se ‘ambientalizează’.” (Cultura, Nr. 31, 20 iulie 2006)

Într-un astfel de “ev media”, în care informaţia se răspîndeşte cu o viteză şi în moduri de neimaginat, omul modern devine homo ludens, ahtiat după senzaţionalism şi mai puţin după cunoaştere autentică, care rezultă din conexiuni consistente între informaţii. O astfel de lume, care are nevoie de “trubaduri moderni”, face prea puţine eforturi pentru a separa ficţiunea de realitate. Fenomenul Codul lui Da Vinci şi-a amplificat excesiv, precum, nu de mult, fenomenul Patimile lui Hristos, “cele 15 minute de celebritate”.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s