„Pentru muribundul și îndoliatul occidental, tanatologia a devenit, de bine de rău, o casă. Muribundul și îndoliatul român nu au, în sensul acesta, un acoperiș deasupra capului. Nici românii și nici moartea lor (ca eveniment biologic și simbolic) nu mai aparţin „de drept“ cuiva. Pe niște tradiţii erodate s-au așezat strâmb niște comandamente recente (paliaţie de tip hospice care, programe naţionale de screening, pachete promoţionale de incinerare etc). În România, tanatologia așa cum o înţeleg și cultivă academiile și instituţiile occidentale, rămâne inutilă (cu excepţia unor iniţiative private de mică anvergură). Ne trebuie, pesemne, „altă“ tanatologie. Sau, eventual, „altceva“. […]
În România, răul morţii a fost și este resimţit ca „rău instituţional“.”
