Cu un nivel de cultură evanghelică cumplit de mediocru, Vindecătoru e marțafoiul care învîrte minciuna și batjocura în creuzetul paranoii și servește un șerbet al turpitudinii într-o mahala evanghelică populată de chibiți dezorientați și personaje din ce în ce mai josnice. Rînjetul nemernic al Vindecătorului e doar unul dintre semnele evidente de decădere morală și grotescă contagiune spirituală. Aflat permanent în perimetrul adevărului răstălmăcit, acel spațiu demonic care propune transformarea pietrelor în pîini, Vindecătoru, cu propensiune spre derizoriu, are vocație de filfizon, fără un registru dramatic autentic și, la fel de grav, fără un registru comic autentic. Scriitura lui este falsă, bădărană, cu tușe smucite și pete de cerneală pe fiecare pagină. Savantlîcurile sale sînt neconvingătoare, cum sînt orice încercări livrești, fără scrupule, care nu sînt fundamentate în adevăr, ci folosesc, precum la circ, dar și în miile de reclame ale lumii în care trăim, lumini țipătoare și sunete șuierătoare pentru a submina funcționarea sănătoasă a ochilor, a urechilor, a minții, a inimii. Într-o notă anistorică și fără prea mult fason estetic, acest impostor intelectual creează o lume a lui însuși pe care o îndeasă în ochii și sufletul altora, de care, în mod evident, nu-i pasă, căci pentru Vindecătoru doar exhibarea propriilor sale obsesii contează. Om al resentimentului, obișnuit cu reflexul delațiunii, derbedeu al blogosferei evanghelice și vector al nesimțirii în spațiul public, Vindecătoru nu pare a cunoaște alte forme de catharsis decît prin refulare. Universul său interior, care pare a fi bîntuit de negre fantasme, se răzvrătește periodic împotriva unui sens al istoriei, al unui act soteriologic îndeplinit de Divinitate, întru adevăr și dreptate. Strîngîndu-și bine la sîn neputințele și frustrările, Vindecătoru nu pare a fi conștient că lumea nu e atît de rea precum o vede el, că nu toți oamenii renunță la idealuri atît de ușor, că lumea reală nu e atît de maculată precum ar vrea Vindecătoru să o prezinte. Dacă de atîtea ori aura Vindecătorului e una cenușie, e pentru că a uitat culorile curcubeului, cele ale legămîntului lui Dumnezeu cu omenirea. Patosul său negaționist e însă contrazis în fiecare zi de rouă, de lumină, de flori și iarbă. La fel, în lumea evanghelicilor, Dumnezeu dă ploaie (și peste cei buni și peste cei răi), există încă speranță, credință, iubire. În timp ce apar atîția fluturi (zburdalnici) în mediul confesional evanghelic, Vindecătoru se tîrăște, cu totul anemic, în țărîna persiflării. În timp ce atîtea pahare de apă sînt oferite în Numele lui Isus sau al unui ucenic al Său, Vindecătoru varsă veninul diatribei în inimile celor care încă n-au învățat că pocalul inimii nu trebuie întins oricăror izvoare. Uniforma de lucru a Vindecătorului e de culoarea sîngelui. Cerul însă e albastru. Bisturiul Vindecătorului nu e folosit ca să vindece. Vindecătoru nu e… vindecător.
NOTA: Vindecatoru a fost cîndva medicul lui Ion Iliescu.
Marius Cruceru l-a nașit în blogosfera evanghelică, dar s-a dezis rapid de el:
„Îmi asum responabilitatea lansării lui Rasvan în blogosferă, dar se pare că a învăţat să umble pe propriile lui picioare, iar direcţia în care a luat-o prin ultimele posturi nu corespunde direcţiei pe care eu am visat-o pentru blogosfera evanghelică din România. Ironia cristică, cel mult socratică, da, puţină urzică şi un pic de acid, poate, dar nu bătaia de joc la scena deschisă.”
Istoria blogosferei evanghelice rămîne cel mai interesant subiect din istoria postdecembristă a evanghelicilor români.
Căci ghetoul pocăiesc a rămas, precum se știe, previzibil, plictisitor, cu iz de naftalină (inclusiv la noile biserici cică tinerești, precum BBSO), caracterizat de antiintelectualism nonteologic și activism nonorganic.
RoEvanghelica 