Recuperarea de catre memoria colectiva a istoriei greco-catolicilor romani din secolul XX este un act de maxima importanta pentru cultura romana si pentru aparitia unor focare de vindecare interetnica si interreligioasa.
Recuperarea, in cultura romana, a numelor episcopilor greco-catolici martirizati de catre comunisti, nume demne de cinstit, reprezinta, finalmente, un act de cultura care poate innobila structura sufleteasca si comunitara a romanilor, de orice confesiune sau atei.
Cei care am traim aceste doua exorcizari ale fantomei comunismului – condamnarea in parlament in 20016, de catre presedintele Traian Basescu, a regimului comunist drept ilegitim si criminal, pe baza Raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania si vizita de trei zile a papei in Romania, incheiata cu beatificarea celor 7 episcopi greco-catolici – nu putem decit sa consideram ca am trait intr-un ev fast.
Mai ales ca au fost si zilele de 26 si 27 mai, cind romanii, in tara si diaspora, au aratat ca au resurse morale si civice care pot readuce speranta pentru un stat democratic si civilizat, cu o istorie recuperata, necosmetizata.
Consider ca mai trebuie facut cel putin un pas – o recunoastere publica a meritelor protestantilor baptisti si ale postprotestantilor (crestini dupa Evanghelie si penticostali) care au imbogatit societatea românească cu un deosebit tezaur spiritual, moral, financiar – in secolele 19, 20, 21.
Spre deosebire de bisericile traditionale, comunitatile confesionale (post)protestante nu recunosc grade ierarhice.
Dar exista atit lideri institutionali la nivel national, cit si personalitati celebre, la nivel national si international – precum Iosif Ton, cunoscut de romani, de diferite religii, ca fiind pastorul de la Radio Europa Libera – care ar putea sa fie recunoscuti intr-un gest omagial public al meritelor baptistilor sau ale evanghelicilor romani.
Centenara relationare a evanghelicilor din tara (zisi neoprotestanti, de catre comunistii ignoranti, sau pocaiti, de catre ortodocsii aroganti) cu diaspora poate fi inteleasa, la adevarat ei valoare, tocmai acum, cind fiii celor din tara, plecati la munca in strainatate, cu o IMENSA contributie financiara, civica, culturala si spirituala, au fost pomeniti de insusi papa Francisc.
Nu prea exista eseuri, la nivelul culturii nationale, care sa redea istoria relatiilor confesiunilor (post)protestante din tarile comuniste din Europa de Est cu coreligionarii lor din Occident.
Ma bucur sa pot indica o aparitie recenta, de anul trecut: O raza de speranta in intuneric. Ajutoarele primite din strainatate de cultele religioase din Romania in anii ’70-’80, de Denisa Bodeanu, consilier in cadrul Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.
Si dupa cum a doua vizita a papei Ioan Paul al II-lea in Polonia, in iunie 1983, a reinsufletit speranta de libertate in tot rasaritul Europei, vizita celebrului pastor baptist american Billy Graham la baptistii din Romania, dar nu numai, a adus o boare de occident.
Minoritatile religioase din Romania merita o recunoastere publica – daca nici vizita de acum a papei Francis nu convinge societatea romaneasca de acest deziderat (care depaseste perimetrul religios, la fel cum vizita de trei zile a depasit perimetrul regligios), atunci nu stiu ce ar putea fi mai convingator.
Reconstructia politica, civica, financiara, culturala, morala si mai ales SPIRITUALA a patriei noastre are nevoie de TOATE resursele. Și cele mai importante resurse sint oamenii, dar acei oameni a caror identitate este de natura sa depaseasca atitea grele momente din istoria Romaniei.
Acesti oameni provin in primul rind din minoritatile religioase, apoi din rindul ortodocsilor.
RoEvanghelica 
A republicat asta pe RoEvanghelica.
ApreciazăApreciază