Omul evanghelic. Polemici cordiale (2)

Înainte de a arăta de ce sînt dezamăgit de eseul „Muzica în cadrul bisericilor minore: funcții, identități”, trebuie să fac o rectificare în legătură cu una dintre afirmațiile mele din prima postare.

Am scris că numele lui Traian Dorz nu apare la Index (probabil m-am uitat la litera T, nu la D). Traian Dorz apare pe 6 pagini. Am șters, deci, afirmația mea, în momentul cînd mi-am dat seama că este greșită.

Imediat după încheierea postării mele am realizat că numele lui Beniamin Fărăgău nu apare la Index, ceea ce mi se pare de neconceput pentru un volum precum Omul evanghelic.

Există două eseuri sub 20 de pagini între cele 17 eseuri ale celor 19 autori (plus introducerea întocmită de cei doi coordonatori, Dorin Dobrincu), media fiind de 37 de pagini.

Dacă scădem eseul de peste 200 de pagini și cel de peste 50 de pagini ale celor doi coordonatori, rezultă o medie de 25 de pagini pentru celelalte 15 eseuri, ale căror dimensiuni se situează între 15 și 39 de pagini.

Eseul despre muzică al lui Marin Marian-Bălașa e cel mai scurt, ceea ce ar fi constituit o virtute a eseului, dacă n-ar fi în discuție consistența ideatică a eseului.

Nu are note de subsol, decît o precizare amplă, pe prima pagină, conform căreia textul este „sinteza unei cercetări bazate în principal pe dialoguri și interviuri, ca și pe observații directe”.

Bibliografia selectivă conține 27 de intrări, dintre care 8 se referă la lucrări ale lui Marin Marian-Bălașa.

În afară de numele eseistului, mai apare, o singură dată, un singur nume de român: Ioan Bunaciu (și Otniel Bunaciu).

Avem de a face cu un eseu care preia clișee din mediul confesional evanghelic românesc, fără exemplificări, fără note de subsol, cu bibliografie selectivă aproape fără români. Ba chiar și fără concluzii.

Iată ultima frază, din finalul eseului (8. În loc de concluzii, o subliniere):

„În comunitățile creștine minore, adevărul conform căruia eficiența muzicii poate să meargă mult mai departe de mărunta sensibilizare emoțională, ajungând până la revizuirea agregărilor sociale și a poziționărilor politice, se adeverește în mod exemplar.”

Aşa o fi… Dar fără exemplificări, cine e dispus să fie de acord cu această subliniere (în loc de concluzii)?

Am citit cu mult interes acest eseu, aflat în partea a IV-a (Provocarea culturii) a volumului „Omul evanghelic”. Am făcut sublinieri, am pus semne de întrebare (și de mirare) și mi-am scos pieptul de ‘minor’ în faţă cînd m-au încîntat unele formule. De exemplu: „În anii 1970, mulți dintre evanghelicii din România priveau la Bach și Händel cu aceeași stimă și admirație cu care aceiași credincioși români priveau la reverenzii Dwight L. Moody sau BIlly Graham.”

Dar pînă la formulele acelea a trebuit să citesc: Introducere – 1.1. Premisa 1 (personală), 1.2. Premisa 2 (teoretică) -, 2. Mic survol istoric, 3. Muzici „lumeşti” şi muzici „religioase”, 4. Rolul artelor temporale, 5. Forme şi evoluţii ale expresiei artistice.

În ultimele trei segmente menţionate, eseistul începe să se refere tot mai mult la neoprotestanți (De ce nu îi numeşte evanghelici? Volumul se numește… Omul evanghelic! Iezistă o explicație – 2. Mic survol istoric), ultimele capitole (înainte de încheiere) ale eseului fiind de real interes: 6. Muzica nu doar exprimă identităţi, ci le şi creează, 7. Muzicile emigrației religioase.

Dar aceste două părți sînt inconsistente, avînd în vedere amploarea subiectului / subiectelor.

Pe a doua pagină a eseului, autorul scrie:

„Fascismul și comunismul au persecutat aceste confesiuni (acesta fiind și unul dintre motivele pentru care confesiunea majoritară din România a fost favorabilă ambelor sisteme despotice). Între neoprotestanți, formele muzicale și poetice au fost adânc cultivate, nu doar ca forme de devoțiune individuală și colectivă, ci și în vederea confruntării discursului discruminatoriu atât al confesiunii dominante, cât și al ateismului comunist.”

În paranteză fie vorba, pe parcursul eseului, autorul folosește denumirea „neoprotestanți”, dar în limba engelză a folosit denumirea „Neo-Protestant” în comunicarea menționată în singura notă de subsol. Discuția despre diferența dintre cele două denumiri are sens, dar nu e obiectul meu de interes acum.

Aşadar, autorului îi place să sublinieze faptul că „formele muzicale și poetice au fost adânc cultivate”, dar noi, în anul de grație 2019, ar trebui să ținem cont de ceea ce declara în 2014 Dorin Mureșan, critic literar convertit la baptismul clujan: „Comunitatea evanghelică produce poezie. Dar la nivelul secolului al XVII-lea.”

Emisiunea lui Dorin Mureșan, Scara Cuvintelor, de la Credo TV a ajuns la episodul 72.

Cît despre adâncimile pe care le au cîntecelele (și rugăciunelele și predicuțele oamenilor evanghelici), se pare că doctorul în filosofie şi etnomuzicologul Marin Marian-Bălașa nu a ținut să ne informeze prea mult.

De asemenea, se poate vedea lesne că e mult mai interesat de muzica neoprotestanților URBANI decît de cea a pocăiților de la țară. Unde, de fapt, au apărut puzderia de biserici baptiste și apoi penticostale care au definit adîncimile muzicale și poetice.

De reținut „primatul cuvîntului” despre care autorul afirmă că domină muzicile tuturor neoprotestanților (p. 710).

Chestiunea este foarte importantă, dar doar dacă ridicăm sintagma pe palierul spiritual. Din păcate, pe un astfel de palier nu putem să fim de acord cu această sintagmă. Nici măcar predicile, nu puține, nu mai pot fi suspectate că predică Cuvîntul, darămite fluviul de muzici tot mai săltărețe, populiste și fără supunere față de Logos.

„Majoritatea neoprotestanţilor din România de până în anii 1990 au aspirat către atingerea unor cât mai înalşte estetici muzicale.”

Ăsta e un clişeu. Nu majoritatea au aspirat, ci doar o parte. Iar efortul de perfecţionare a programului spiritual-artistic din bisericile pocăiților trebuie privit, neapărat, în contextul ghetoizării lor și în contextul limitării accesului pocăiților la viața societății dominate de Partid și Securitate.

În afirmația de mai sus se regăsește și punctul focal al demersului eseistului etnomuzicolog – anii ’80 versus anii ’90. Ceea ce ar fi un foarte interesant subiect de dezbătut, dar autorul nu acordă prea multă atenţie acestui subiect, pe care l-a clișeizat rapid.

Cică: „Chiar dacă în anii 1980 masivele coruri mixte au prosperat, fanfarele – cândva tipice activităților din bisericile evanghelice de secol XX – au început să dispară. Refugiul lor ultim a rămas ritul funebru și convoiul petrecerii până la cimitir. În rest, sonoritățile tot mai rafinate, ca și acelea moderne, amplificate electric, s-au impus. Influența Americii…”

Desigur, e vorba de SUA, nu de Mexic…

Trebuie să depăşim clişeele. Fanfarele nu doar conduc morţii la cimitir, ci şi pe cei vii, la manifestările publice care susţin familia tradiţională.

fanfara

Oradea, 22 octombrie 2016

Tot de adunările celor vii e vorba şi la Festivalurile de fanfară. Şi la închinarea publică, duminica.

Cu multă încîntare am găsit, la o întrunire publică din piaţa (celebră) din Oradea, o formație brass, interpretînd aranjamente moderne ale unor piese foarte cunoscute.

O astfel de evoluție este normală, pe linia „alfabetizării muzicale” (p. 712) și „esteticii muzicale” (p. 710) pînă în anii 1900.

Dar DUPĂ 1989, avansul postprotestanților români în domeniul muzical e vizibil, chiar și un nonevanghelic și necreștin precum Marin Marian-Bălașa ar fi putut remarca un astfel de progres confesional.

Studiul academic al muzicii la Universitatea Emanuel, rolul FENOMENAL al acțiunilor ample desfășurate de Fundația Jubilate, tînărul compozitor Sebastian Țună – iată cîteva exemple pe care un eseu despre muzica minoritarilor ar fi trebuit să le ia în considerare.

Universitatea Emanuel, Fundația Jubilate, Sebastian Țună – nume care nu apar la Indexul volumului în discuție. Bilă neagră pentru proiectul Omul evanghelic. Cel puțin una!

Ca să nu mai vorbim de turneele unor formații corale ale românilor neoprotestanți precum Speranța (și prietenii) sau corul bărbătesc Laudă Mielului (California).

Din păcate, de la simpozionul din 2002 de la Chicago se pare că autorul nu a făcut eforturi consistente pentru a reda dimensiunile reale ale muzicii bisericilor minore.

În 2003 am scris o recenzie despre culegerea de imnuri Jubilate:

Culegerea Jubilate este cel mai bun produs din istoria neo-protestanţilor din România, în ceea ce priveşte închinarea publică.

Jubilate reprezintă o redirecţionare a închinării comune din spaţiul confesional neo-protestant în concordanţă cu practicile contemporane din alte ţări. Aceasta nu înseamnă că găsim în această colecţie de imnuri creştine doar piese contemporane, ci înseamnă că Jubilate propune o înnoire a repertoriului eclesial în ritmul natural în care are loc în prezent o astfel de actualizare în alte ţări. La fel de important, această revigorare muzicală a închinării este propusă pe linia “bunelor tradiţii muzicale stabilite de-a lungul istoriei Bisericii”.

După 14 ani a apărut volumul al 2-lea și, din nou, din cîte știu, sînt singurul care am făcut o recenzie:

https://roevanghelica.wordpress.com/2017/09/20/culegerea-jubilate-vol-2-recenzie-de-alin-cristea

Cei care doresc să aibă o imagine mai amplă decît o oferă eseul despre muzica bisericilor minore, din volumul Omul evanghelic, trebuie să facă ceva efort pentru a augmenta informațiile din acest eseu cu date postdecembriste esențiale.

Următorul eseu din volum este tot despre muzică: Bazele închinării evanghelice – cazul evanghelicilor din România.

Sînt de acord, într-o oarecare măsură, că „programele artistice performate în biserici sunt tot mai americane” (p. 716), autorul referindu-se la neoprotestanții din SUA. Acest diagnostic e valabil și pentru nu puține biserici evanghelice ale românilor din țară și diaspora.

DAR trebuie să remarcăm și rezistența, de bun simț, care se manifestă prin piesele celebre compuse de Nicolae Moldoveanu (nume care apare doar pe 5 pagini), prin cîntări ale filonului popular și, MAI ALES, prin fenomenul JUBILATE, care întîrzie, oarecum, barbarismul pop-worship.

„Muzica magnetizează și persuadează cu eficienţă.”

Da, UNEORI aşa e.

Tragem nădejde însă că gîndirea TEOLOGICĂ magnetizează și atrage oamenii la Dumnezeu, precum înainte de Hristos, în timpul Lui și după El.

În definitiv, protestanții și postprotestanții au apărut nu din pricini de estetică muzicală, ci de doctrină TEOLOGICĂ.

Lipsa numelui lui Beniamin Fărăgău în Indexul volumului Omului evanghelic – încă o bilă neagră.

Nu apare nici numele formației lui Dan Damian, The Messengers, ale cărui compoziții sînt un fel de neoimnuri în bisericile evanghelicilor români din țară și diaspora.

În concluzie, eseul lui Marin Marian-Bălașa nu se ridică la nivelul altor eseuri din acest volum de excepție. Este un bun punct de pornire pentru cunoașterea, în primă fază, a contextului muzicii din bisericile minore, dar nu este o lucrare suficient de consistentă. Lectura ei trebuie completată cu lectura altor materiale care, precum recenzia mea, s-ar putea să existe doar pe Internet.

Nu pierd prilejul să vă invit să vizitați lista mea de compoziții, dintre care 19 sînt pe versurile lui Ionatan Piroșca (menționat doar pe 2 pagini în Omul evanghelic), cel mai bun poet din istoria evanghelicilor români:

http://alincristea.wordpress.com/alin-cristea-compozitii

Reclame
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s