Dumbrava minunată (276)

Viorel Pașca pe Facebook (25.11.2018):

„Inca noua bolnavi au fost trimisi la Dumbrava in aceasta saptamana, cazuri sociale cu nevoi elementare constand in adapost, hrana si ingrijire. O parte dintre ei au trait in ultima perioada un adevarat calvar, o viata chinuita in care nu se vedea licarind de niciunde macar o raza de speranta. Despre S. Elisabeta. de 86 ani, aflam din ancheta sociala ca locuia impreuna cu fiul ei, amandoi imobilizati la pat, paturi putrede si pline de gandaci. In camera, mizerie de nedescris, iar mancare gatita primeau cand unui vecin i se facea mila sa le aduca. Ni se spune de asemenea ca au fost facute mai multe sesizari catre institutiile abilitate, cei doi ajungand in cele din urma la Dumbrava.

De ceva timp ma tot gandesc si realizez ca daca totusi reusim sa acoperim nevoile de baza ale acestora am putea incerca sa le oferim si mai mult, de pilda, activitati si un mod mai placut de petrecere a timpului atat de apasator uneori pentru o mare parte dintre ei. Imobilizati la pat, unii de multi ani, nu fac altceva decat sa se uite la televizor ori sa citeasca. Mi-as dori tare mult sa gasim voluntari care sa petreaca timp cu ei, aducand plusul acela de culoare de care aminesc mereu.

Pana una, alta, am hotarat sa infiintam un “campionat” de sah la care sa participle bolnavi chiar si imobilizati la pat, de la toate casele din Tinca, Rapa, Dumbrava si Ineu chiar daca acest lucru inseamna sa-i transportam pe unii dintre ei de la o casa la alta. Mi-ar place apoi ca cei mai buni sa participe la o alta competitie cu bolnavi de la alte centre din judet, acest lucru fiind insa greu de realizat intrucat se pare ca acestea nu prea sunt interesate.

Apoi, pentru cei care nu stiu sa joace sah s-ar putea sa mai organizam competitii de alte jocuri, fie table, cruce sau remi. Stiu ca pare ciudat sa le oferim aceste oportunitati care par un lux cand in jur sunt atat de multi saraci si oameni necajiti, dar as vrea sa fac orice, sa le fac aceasta ultima parte a vietii cat mai usoara, mai placuta si mai frumoasa posibil.

Casa domnului Dumitru, inaugurata luni, este deja plina si ma bucur mult ca bolnavii de acolo se simt bine, iar domnul D. va locui in casa lui, nemaiavand grija zilei de maine. Vom incepe curand sa imprejmuim gradina cu un gard si sa construim niste adaposturi pentru pasari de curte ( gaini, rate, gaste, curcani) astfel ca cei de acolo sa se bucure de o “gospodarie” in toata regula.

Am stat cu el zilele trecute si “ne-am sfatuit” cum vom face toate acestea, unde le vom aplasa, ascultandu-i cu atentie parerile si desi toate erau deja clare si bine stabilite in mintea mea, ma aratam incantat de ideile sale vazand cum incet, incet i se lumina privirea coplesit de emotia si de sentimentul ca va avea propria lui gospodarie. Duminica spuneam ca voi reveni cu detalii despre inaugurarea casei domnului Dumitru, dar domnul doctor Vasi Radulescu “mi-a luat-o inainte” si a “vorbit” despre eveniment cum numai domnia sa stie, in stilu-i caracteristic, asa ca prefer sa postez cu acordul dumnealui cateva din randurile pe care le-a scris in urma vizitei la Dumbrava. Pana la urmatoarea “intalnire”,fiti binecuvantati si nu uitati sa fiti o binecuvantare.

P.S.
“…Timpul zboară, că asta știe să facă cel mai bine. Mă trezesc cu greu și văd pe fereastră o pătură albă, groasă de o palmă, așezată peste toată curtea din spatele blocului. E abia patru dimineața, încă ninge și trebuie să ajung la aeroport. E 19 noiembrie și, dacă voi găsi un uber și avionul va pleca la ora stabilită, în câteva ceasuri voi fi în capătul celălalt al țării, în Bihor. Dintr-un mixt de viroză și emoție, am dormit puțin și prost, dar nu mai contează asta; trag de o cafea, îmi arunc câteva lucruri într-un rucsac, mă îmbrac bine, abia găsesc o mașină și traversez capitala ascunsă sub un alb de basm. Avionul a decolat cu 50 de minute mai târziu, după procedura de degivrare. În aer, distanța se topește repede.

La Oradea m-a așteptat fiul lui Viorel Pașca. Îmi povestește despre familia lui în timp ce conduce cu grijă pe drumul ud, 35 de kilometri de astfalt vechi și peticit ca un pantalon de bunic alternând cu bucăți proaspăt turnate. Trecem prin saturi mărunte și-ncep să recunosc denumiri pe care le mai văzusem la călătoria mea din august. Urmează Dumbrava. Trec de ușa primei case galbene și sunt întâmpinat de domnul Pașca; îmi strânge mâna și mă invită înăuntru, lângă soție și alte rude adunate deja pentru inaugurare. Îmi spune grosier desfășurarea evenimentului, cine va mai vorbi, în ce ordine, când vom tăia panglica, ce televiziuni vor fi prezente. N-am pregătit niciun discurs, dar am fost atât de ancorat în povestea asta încât, dincolo de orice neașezare dinainte a cuvintelor sau oboseală, știu că mă voi descurca. Se face zece și jumătate, vin tot felul de chipuri noi, ieșim, traversăm șoseaua veche, intrăm în curtea casei cu numărul treisprezece și începem.

Domnul Pașca spune că nimic de acolo nu ar fi fost posibil fără ajutorul meu și mi se înmoaie genunchii. Trag geaca pe stern cu mâinile, respir adânc, mă uit la toți oamenii strânși acolo, încerc să-mi controlez tremurăturile generate de frig, emoție și oboseală, sub picurii reci care cad pretutindeni. Mă invită să spun câteva cuvinte, apuc microfonul și recapitulez povestea domnului D. Procesiunea mai include mulțumiri către Dumnezeu, o rugăciune, alte mulțumiri către mine. Sunt mic și nu din cauza contracturii frigului, ci pentru că rolul meu în toată ecuația asta a fost de agent coagulant, nicidecum de om care a făcut totul și trebuie să primească o grămadă de laude. Mergem să descoperim o placă pusă pe frontispiciul casei; e acoperită cu o pânză albă, prinsă de un colț cu o sfoară. Îl rog pe domnul Viorel să facă descoperirea și, pe măsură ce trage de sfoară, văd Vasi scris pe placă; apoi toată se eliberează și scrie așa: Această casă a fost cumpărată de medicul Vasi Rădulescu din donațiile pentru domnul Dumitru Neculai. Sunt și mai mic decât înainte.

O asistentă îl aduce pe domnul D. din centru. Are ochelari cu rame maronii, o pălărie bine cambrată pe cap, pulover gri și vestă albastră deasupra. Merge atent și nu pare incomodat de mulțime. E omul bătut cu bestialitate de doi tineri, într-un pasaj din Brașov, în penultima noapte a lunii martie. Omul fără locuință, plecat de lângă familie, într-o comună denumită Stupini. Într-o comună în care era etichetat drept nebun, pentru că uneori descria lucruri care nu există, cum ar fi niște submarine galbene plutitoare peste dealuri și copaci. Să nu uităm asta.

Îl apuc de braț și urcăm cele câteva trepte ale casei. Patru stâlpi susțin o intrare protejată cu o placă mică de ciment, iar între primii stă legată o panglică în trei culori: roșu, galben și albastru. Sunt două foarfece acolo, pe suportul fiecărui stâlp. Iau eu una, ia domnul D. una, ne fâsticim, nu știm cum să mai tăiem, dar prindem o bucată pe care o desprindem de cea mare și apoi o împărțim în trei – una pentru mine, una pentru el, una pentru domnul Pașca. Înăuntru e miros de nou și curat, e cald și camerele așteaptă povești. Aici va sta domnul D., împreună cu alți oameni care vor ajunge din toate colțurile țării. Sunt 320 acum cu totul în casele asociației: abandonați de familii, cu amputații, fără locuințe, cu cancere în faze terminale, cu boli psihice grele. A treisprezecea casă, luată după campania în care eu am fost o măruntă scânteie, e o extensie atât de utilă într-o ecuație a suferinței în care mai e loc de căldură, bunătate, chiar fericire.

Terminăm cu inaugurarea, cu interviurile, cu ploaia și frigul. Mă rup și dau o fugă în clădirea care adăpostește niște personaje tare dragi mie. În holul mare e o masă lungă cu zece scaune simple, din lemn și velur roșu. De jur împrejur stau ghiveche cu plante, de la ficuși la lămâi. Un raft suspendat ține cărți cu titluri pe care nu le pot distinge, dar văd că sunt scrise cu auriu. Un perete e tapetat cu bambuși, tufe verzulii, papagali. Doi pacienți joacă șah într-un capăt: unul este domnul V., cel care știe cum va fi vremea și-ți spune fragmente pe dinafară dintr-o grămadă de cărți, al doilea e calm de-ar putea să oprească un război adevărat cu privirea. Mă așez lângă ei să le privesc jocul și nu-mi dau seama cum trece timpul.

Ușa mare se deschide și intră un bărbat de statură potrivită, cu o sacoșă de rafie în mână. Scoate din ea eugenii și le împarte tuturor. Domnul V. spune “ați intrat în calcule aici, de-acum sunteți fratele nostru.” Bărbatul se retrage politicos, spune ceva de Dumnezeu; era din sat, făcea asta în mod frecvent, dând de pomană. Mă uit peste masă. E omul care aproape a murit, într-o seară de martie, sub picioarele unor tineri care l-au bătut cu bestialitate. Apoi, sub un val de bine, nu numai că n-a murit, dar a ajuns într-un centru fabulos, unde stă lângă oameni plini de povești minunate, joacă șah cu ei, conversează pe teme filosofice, se plimbă printr-o curte plină de flori, se joacă cu căprioarele și cu măgărușul Gogu, mătură frunzele și stă într-o liniște aproape de basm.

°

Pe la ora 17:00, după ce am dormit un ceas într-o cameră cu un pat pus aproape de un calorifer încins, am coborât în hol. Era întuneric și abia se vedeau masa, scaunele, florile, tapetul. Înaintez spre salonul domnului D. și-l găsesc stând pe șezut, privind la televizor. Îl iau de acolo și mergem în hol, aprindem lumina și ne așezăm. “Facem un șah?” mă întreabă din scurt. “Bineînțeles”. Apucăm cutia, o deschidem, scoatem toate piesele, domnul D. o așază cu albul în dreapta. “A, vreți să jucați cu albele?” îmi zice după ce apuc un pion. “Da, îmi place să joc cu albele”. Piesele lui sunt maronii, dar un nebun e negru mat, în contrast cu toate celelalte. Are un nebun negru, pesemne un locțiitor după pierderea piesei originale. Începem și-mi dau seama că omul acesta, etichetat drept nebun în Stupini, acea comună în care muncea cu ziua, gândea impecabil fiecare mutare și era pe deplin ancorat în joc. În momentele acelea, el anula toate efectele uitării și căderea în planuri ireale, atribute ale maladiei pe care o purta. Era al naibii de bun. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că joc șah, jocul suprem al minții, cu omul care fusese atât de aproape de moarte și care învinsese negrul, se recuperase, urmând să ajungă într-un loc care-i prindea atât de bine. Era chiar el, prins într-un alt fel de joc al minții, cu un Alzheimer căruia nu prea ai ce să-i faci, dar îl poți încetini prin stimulare, apropiere de oameni, grijă. Scăpase de moarte în acea noapte și acum primise șansa unui restart într-un mediu pe care dacă nu-l vezi, nici nu crezi că există. Mi-am luat la revedere de la toți și am plecat spre aeroportul mic, să topesc iar distanța până la capitala ninsă. În avion m-am gândit la acel nebun negru pe care, în fiecare din cele trei partide jucate, am îndrăznit să-l capturez rapid. Nu știu clar de ce. Poate pentru că-mi doream să nu rămână pe tablă, să nu-l văd iar și iar, să uit de nebunia etichetată care s-a dovedit a fi maladia uitării patologice sau de negrul unei nopți în care moartea i-a dat târcoale, dar viața n-a vrut să-l părăsească. Trebuia să dispară de pe tablă, de pe scenă, să ne arate că răul se mai poate îndrepta și binele are loc destul în lumea asta. Și, ca un făcut, acele submarine galbene plutitoare, cert halucinații vizuale, poate erau chiar casele galbene ale domnului Pașca, zărite în depărtare. În naivitatea mea absolută, câteodată mă gândesc că universul așa leagă lucrurile.

Mă voi întoarce. Sunt aici povești pe care trebuie să le sap mai mult. E aici un om care a păcălit moartea și pe care mă bucur să-l văd viu, coerent, provocator. E aici o casă nouă, galbenă, luată prin implicarea unor donatori pe care nu i-am văzut niciodată și cărora nu știu cum să le mulțumesc. E aici o plăcuță care are numele meu pe ea, de parcă aș fi făcut cine știe ce lucru grozav în viața asta. Nu consider că am făcut, dar timp mai am, chit că el zboară din ce în ce mai repede.

Știu sigur că oamenii pot avea multe probleme în bucata asta de-o numim viață. Dacă ne aplecăm cu empatie spre ei și-i ajutăm, ajutăm o lume-ntreagă. Inclusiv pe noi, că totul ne schimbă. Suntem, dincolo de numeroase fugi absurde după lucruri absolut inutile, niște culegători de povești, iar unitatea de măsură a vieții ar trebui să fie povestea plină, nu anul sec. Eu am reușit să construiesc câteva și aceasta, pe care tocmai ați procesat-o, e cea mai frumoasă dintre toate. Într-un sfârșit, doar ele cred că vor conta cu adevărat. “

Vasi Radulescu”

Despre DUMBRAVA în presă, pe Internet și la TV

2017

Kanal D
Asa-i România!

ARSC (Agora for the Religious Societies and Communities): Interviu cu Viorel Pașca, la emisiunea „Miezul Vieții”, realizator: Cornel Dărvășan

2016

TVR 1: Cazul Dumbrava prezentat la emisiunea „Ochiul magic”
http://www.tvrplus.ro/editie-ochiul-magic-507879

2015

Foreign Policy România, Nr. 44: Top 100 FP România/ 2014 – oameni şi idei care mişcă ţara în bine

România Evanghelică (Alin Cristea): Viorel Paşca, unul dintre oamenii care mişcă ţara
http://romaniaevanghelica.wordpress.com/2015/03/08/viorel-pasca-unul-dintre-oamenii-care-misca-tara

2014

Digi 24: Viorel Pașca, fermierul care și-a transformat casa în cămin pentru 127 de oameni ai străzii
http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/viorel-pasca-fermierul-care-si-a-transformat-casa-in-camin-pentru-127-de-oameni-ai-strazii-238959

Antena 1, emisiunea Observator: Un om simplu, cu o inimă mare: un bărbat din judeţul Bihor şi-a transformat casa în azil
http://observator.tv/social/un-barbat-din-dumbrava-judetul-bihor-sia-transformat-casa-in-azil-125304.html

Vocea Transilvaniei: Povestea bihoreanului Viorel Paşca, omul care îngrijeşte sute de persoane fără adăpost
http://vocea.biz/arhiva/povestea-bihoreanului-viorel-pasca-omul-care-ingrijeste-sute-de-persoane-fara-adapost-foto

Adevărul: Îngerul oamenilor fără adăpost. Bihoreanul Viorel Paşca, de opt ani în slujba persoanelor abandonate de familie
http://adevarul.ro/locale/oradea/Ingeruloamenilor-adapos-bihoreanul-viorel-pasca-opt-ani-slujba-persoanelor-abandonate-familie-1_53caac6d0d133766a892e0a3/index.html

2010

Lydia, Nr. 36: Interviu cu Florica Pașca

2008

Bihon: Omul lui Dumnezeu din Dumbrava
http://www.bihon.ro/omul-lui-dumnezeu-din-dumbrava/news-20080723-02540511

POZE

2017 – DUMBRAVA – A 10-a casă

2015 – Lansare de carte – Dumnezeu poartă de grijă, de Viorel Pașca

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s