Dănuț Jemna: VII. Crezul creștin – Kenoza Fiului lui Dumnezeu și iconomia crucii

„Coborârea lui Dumnezeu la om presupune decizia liberă a Logosului de a-şi asuma să trăiască la nivelul ființei create. Kenoza desemnează tocmai acest act personal al Fiului lui Dumnezeu de renunţare, de golire de sine, de refuz de a trăi în limitele întrupării potrivit trăsăturilor proprii fiinţei divine şi acceptarea sau asumarea unei existenţe trăite la nivelul fiinţei create cu toate implicațiile ei. Asta nu înseamnă că Fiul a încetat să mai fie Dumnezeu, că persoana sa a suferit o alterare sau o transformare prin întrupare sau prin acest act de renunţare. Dimpotrivă, el şi-a exersat calitatea de persoană prin excelenţă tocmai în actul de auto-limitare pentru a se arăta şi a trăi în mod real și obiectiv ca om, ca unul dintre noi. Credința creștină a fost mereu încercată de ispita de a considera că Logosul divin doar a însoțit omul Isus de-a lungul vieții sale pe pământ și că nu avem de a face cu o experiență autentică a lui Dumnezeu ca om. De asemenea, potrivit altor concepții, venirea lui Dumnezeu în umanitate ar presupune că Isus Cristos a avut parte de o experiență a unui om superior, care nu a avut de suferit și a fost deasupra limitelor condiției umane. Nu în ultimul rând, unii apreciază că Isus a trăit mereu sub impulsurile naturii sale divine care au dominat natura sa umană. Depășind asemenea aprecieri, credința creștină subliniază apăsat că Isus nu mimează o viaţă de om perfect, că ar fi fost un om lipsit de posibilitatea de a păcătui, de a răspunde lui Dumnezeu prin refuz etc. El nu trece prin lume ca un zeu care nu este atins de condiţia umană cu toate limitările ei. Dimpotrivă, prin kenoza sa, Logosul acceptă să fie egalul omului în toate, își asumă natura umană în totalitatea ei, așa cum este la momentul întrupării (adică supusă păcatului, bolnavă) și trăiește ca egal al fiecăruia dintre noi.”

http://danutj.wordpress.com/2018/11/11/vii-crezul-crestin-kenoza-fiului-lui-dumnezeu-si-iconomia-crucii