Fiii risipitori (1)

Urlau sirenele în Petroșani.

Cei patru fii ai lui Daniel Drăgan erau toți acasă și se uitau unii la alții, împietriți, fără să zică nimic. Pînă și cel mai mic, David, de 10 ani, știa ce înseamnă asta. Încă o explozie la o mină. Iarăși morți. Iarăși copii rămași orfani. Cum se mai întîmplase în cartier, ba chiar în blocul lor.

În cele din urmă, David se duse lîngă Corneliu, care avea 15 ani și care îl alinta de obicei. Corneliu îl cuprinse cu tandrețe după umeri, dar știa că altceva nu putea să facă pentru ca privirea speriată din ochii lui David să dispară.

„Chiar de-ar fi să umblu prin valea morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine”, îşi aduse aminte Corneliu de versul din Psalmul 23, dar nu îndrăzni să spună nici o vorbă. David avea în bloc un prieten de seama lui, al cărui tată pierise într-un astfel de accident la mina ale cărei turnuri se vedeau prin fereastră.

Ceilalți doi frați mai mari aveau aceeași privire serioasă ca întotdeauna. La 17 ani, Beniamin încerca să-l imite pe fratele său Abel, care, la 20 de ani, încerca să-l imite pe tatăl lor, Daniel Drăgan. Tatăl lor ar fi știut ce să zică în asemenea momente, dar era la serviciu, topograf la mina Petrila, de lîngă Petroșani. Iar mama lor, Lidia Drăgan, era, de asemenea, la seviciu, telefonistă la poștă.

În cameră se simțea o tăcere grozavă, în timp ce sirenele urlau.

Toți cei patru băieți se gîndeau la tatăl lor, sever și iubitor, serios și activ. Știau cu toții că la orice accident de mină topograful trebuie să meargă să facă schița accidentului. Nu știau dacă și în cazul exploziilor. Dar cînd era un accident sau o explozie la o mină, în oraș și în familiile celor care lucrau la mină se simțea o solidaritate extraordinară, împreună cu o tristețe care se întindea ca o umbră în depresiunea Văii Jiului.

La televizor nu se spuneau prea mult despre astfel de explozii, ziarele scriau, la fel, puțin. Oamenii însă știau. Și nu uitau. Oricine lucra la mină, de la miner la inginer, știa și nu uita. Viața se scurgea uneori monoton, alteori cu diverse întîmplări, dintre care exploziile erau cele mai teribile știri.

Și atunci sirenele urlau.

Iar ochii copiilor oglindeau teama într-un mod extrem de palpabil.

Instinctiv, fiecare băiat din cameră se gîndea la tatăl lor. Mai erau cîteva ore pînă cînd trebuia să sosească acasă.

Era vineri, iar sîmbătă era zi de curățenie. Fiecare băiat își știa atribuțiunile. Iar tatăl lor își pregătea cîteva ore predica pentru duminică, la Biserica Baptistă din Colonie, un cartier din Petroșani în care casele, construite aproape identic, se înșiruiau stradă după stradă. Funinginea care ieșea pe coșurile le înnegreau puțin cîte puțin rufele spălate de curînd, atîrnate la uscat.

Abel nu își putu alunga gîndul la ziua de duminică. „Iar va fi tăticu’ lung. Şi provocator. Cînd moartea e atît de prezentă, la doi pași, trebuie să-i atenționezi pe oameni să se pregătească de sfîrșitul vieții. Tăticu’ se pricepe la asta. Să-i dea Dumnezeu sănătate și spor la muncă.”

Abel dăduse o dată la medicină şi se pregătea să dea din nou. Îi era recunoscător tatălui său pentru că îi facilitase drumul spre un astfel de examen, dar știa că dacă nu va reuși nici a doua oară trebuie să se angajeze la mină.

Lîngă el, Beniamin, pentru care urma ultimul an la liceu, încerca, ca de obicei, să pătrundă ceva din privirea lui Abel. Deși comunicau foarte bine fără cuvinte, cei doi frați nu reușeau în astfel de momente să fie la fel de echilibrați. Acum, cînd urlau sirenele, erau dezorientați, mai ales că nu știau ce să le spună fraților mai tineri.

Își dădeau seama că nu mai puteau să îi trateze ca pe niște copii. Și, în tradiția bună a tatălui lor, care niciodată nu evita adevărul, ar fi trebuit să participe cumva la acest moment al adevărului, pe care Abel și Beniamin simțeau că îl ratează.

Dacă ar încetat sirenele, se gîndi Beniamin, uitîndu-se încă o dată la fratele său, Abel, apoi la ceilalți doi, Corneliu și David.

Atunci își dădu seama ce rol important avea, în această scenă a tăcerii tragice, David. Gîndindu-se la fratele lor mai mic, pe care ar fi vrut să-l protejeze într-un fel, cei trei frați mai mari se regăseau într-un soi de solidaritate care se manifesta rar în familia lor. Corneliu și David erau tratați cu mai multă îngăduință de tatăl lor, sever cu Abel și Beniamin. Așa că primii doi se înțelegeau mai bine între ei, iar între ultimii doi, la fel, era o tangentă semnificativă.

De data aceasta era altfel. Urlau sirenele.

Parcă era o suspendare a timpului, a dimensiunilor fizice, iar fiii lui Daniel Drăgan pluteau într-o dimensiune căreia nu-i puteau da nume, dar care era atît de prezentă.

Cîte ore mai sînt pînă vine tăticu’?, se întrebă în gînd, pentru a zecea oară, Corneliu. Nu-și putea închipui cum să se încheie această situație apăsătoare în absebța tatălui.

La un moment dat, sirenele au tăcut.

Tăcerea din cameră urla. Tot mai tare.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s