Articolul a apărut în revista electronică Confesionala, Nr. 12 / 2004
Ca exprimare a Bisericii-organism istorico-escatologic, biserica-edificiu trebuie să conţină cele două valenţe – a veacului în care trăim şi a veacului ce va să vie: un edificiu aşezat în spaţiu istoric, dar cu o dimensiune care aparţine unui alt tărîm. O realitate vizibilă şi invizibilă în acelaşi timp. Edificiul ca apofatism: o arhitectură care vorbeşte şi prin tăcere.
O clădire care poate fi recunoscută drept biserică după edificiul în sine, şi nu după vreun semn simbolic. O clădire simbolică, nu una ataşată unui semn simbolic. Şi pietrele vor striga!
O biserică românească pentru români în România. Un edificiu a cărui contemporaneitate este rezultat nu al revoluţiei, ci al evoluţiei tradiţiei, al continuităţii unui popor european. O bucată de înţelepciune dată de Dumnezeu oricărui popor.
O casă de rugăciune, un spaţiu de reculegere, şi nu de prelegere…
Vezi articolul original 263 de cuvinte mai mult
