Este botezul o taină?

Mi-a atras atenţia o formulare pe care am găsit-o pe blogul pastorului penticostal Ciprian Bârsan și care pare să-i aparțină pastorului penticostal Luca Deneș, despre o tînără care „a primit la vârsta de 14 ani taina Sfântului Botez la Biserica Penticostală ”Sfânta Treime” din Beclean!”.

Aşa că mi-am pus întrebarea: folosirea termenului „taină” este o practică penticostală?

Din cîte știu, în Cultul Penticostal din România se practică 3 acte de cult: botezul, Cina Domnului și spălarea picioarelor.

În mai multe locuri de pe Internet apare această triadă. Nu am regăsit-o însă în actuala Mărturisire de credință a penticostalilor.

Am presupus, așadar, că a existat această formulă cîndva în Mărturisirea de credință a lor.

În actuala Mărturisire sînt prezentate cele trei acte de cult, fără a fi numite taine (sau sacramente).

Nu cunosc contextul în care pastorul Luca Deneş a recurs la formularea în care apare conceptul „taină”.

Poate a făcut-o pentru publicul larg. Dar atunci trebuie să ținem cont de ceea ce înseamnă, într-o țară majoritar ortodoxă, conceptul teologic de taină:

„Noţiunea de Taină are în teologie o dublă semnificaţie: una este aceea care se acoperă cu termenul de «mister», de lucru ascuns şi necunoscut sau chiar de necunoscut şi o alta, care e redată mai exact de termenul «sacrament».” (Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, 1994)

Conform Wikipedia, Bisericile ortodoxe, Biserica Catolică și Bisericile vechi orientale numără șapte taine (sacramente):

Botezul
Mirungerea (Confirmațiunea)
Euharistia
Spovedania (Spovedania sau Confesiunea)
Preoția (Hirotonirea)
Cununia
Maslul (Ungerea)

Deși generoasă, consider nepotrivită formularea pastorului Luca Deneș și în afara teologiei penticostale și a teologiei de tip evanghelic (baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie).

Dacă Vladimir Pustan a fost atît de criticat pentru gestul de a-și face cruce – care poate fi adoptat lejer de către creștinii penticostali care au crucea pe clădirea bisericii -, Luca Deneș ar trebui criticat dintr-un motiv mult mai serios, care ține de teologia Cultului Penticostal din România și limbajul liturgic al penticostalilor români.

Mărturisirea de credință a baptiștilor români precizează:

„Noi credem şi mărturisim că Biserica Nou Testamentară are două simboluri: botezul și Cina Domnului. Ele nu sunt taine.”

Mărturisirea de credinţă a creştinilor după Evanghelie din România precizează:

„Noi credem şi mărturisim că bisericii locale i-au fost lăsate două acte de cult, botezul noutestamental şi Masa Domnului.”

Despre caracterul nonsacramental al sacramentologiei penticostale şi baptiste putem citi în cartea, foarte interesantă, dar nu uşor de parcurs, tradusă în 2013 la Editura Casa Cărţii, intitulată „Cinci concepţii despre Cina Domnului”.

Editorul Gordon T. Smith a invitat reprezentanți a cinci paradigme din spectrul larg al creștinătății – romano-catolică, luterană, reformată, baptistă, penticostală – pentru a-şi susţine propria perspectivă şi cauza propriei tradiții. Fiecare scrie însă – în spiritul iubirii creștine – și o replică la concepțiile celorlalți, subliniind atît punctele de acord cît și pe cele de dezacord.

Iată cîteva paragrafe:

“Există multe similarităţi între baptişti şi penticostali: niciuna nu este “biserică” în sensul teologico-eclesial, nici nu au vreun purtător de cuvânt sau vreo structură universală asemănătoare cu cea a bisericilor mai vechi. Mai mult, așa cum afirmă Olson pe bună dreptate, între laici și teologii cu pregătire academică există diferențe în ce privește înțelegerea Cinei Domnului: laicii par să considere ca un lucru de la sine înțeles că sacramentologia baptistă (și cea penticostală) este nonsacramentală; totuși, unii teologi din ambele mișcări s-au întrebat dacă o înțelegere mai sacramentală ar fi în acord cu moștenirea fiecărei mișcări.” (p. 130)

“Grăitor pentru lipsa reflecţiei teologice printre penticostali şi pentru lipsa alinierii lor la tradiţia nonsacramentală a bisericii libere este faptul că articolul despre sacramente din The New International Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements [Noul Dicţionar Internaţional al mişcărilor penticostale şi carismatice] (2002) este scris de un teolog romano-catolic – la fel cum este și articolul despre teologia Bisericii. Totuși, există o scurtă discuție despre Cina Domnului în articolul despre rânduielile penticostale elaborat de un teolog penticostal.

Alături de majoritatea celorlalți creștini, penticostalii celebrează sacramentul Cinei Domnului și practică botezul cu apă; unele mișcări penticostale practică, de asemenea, spălarea picioarelor ca sacrament sau ca rânduială. Deși trebuie să ținem seama de valoarea teoretică a afirmației lui Walter j: Hollenwegger, un teolog și observator de marcă al penticostalismului global, potrivit căreia “slujba Cinei Domnului este punctul central al închinării penticostale, trebuie şi să recunoaştem că penticostalii au acordat puţină atenţie dezvoltării vreunei teologii constructive cu privire la sacramente, în general, sau cu privire la Cina Domnului, în special. Hollenweger observă pe bună dreptate că, în ciuda faptului că “nu există doctrină euharistică completă dezvoltată în mișcarea penticostală, […] există un tipar clar şi bine definit de devoţiune şi practică euharistice”. Uneori, penticostalii nici nu simt nevoia de a avea o discuție pe acest subiect în afirmațiile lor doctrinare. A existat preocupare mai mare față de botezul în apă, din moment ce acesta apăruse ca un punct de litigiu în lucrarea penticostală evanghelistică și misionară, în relație cu membrii bisericilor deja existente care au o practică a botezului diferită. În același timp, ar trebui să ținem seama de avertismentul unui lider penticostal cu privire la pericolul de a “ne expune riscului de a neglija importanţa acestor rânduieli [Cina Domnului şi botezul cu apă] prin nesocotirea relației acestora cu experiența creștină”. Acest pericol este, într-adevăr, real pentru o mișcare cum e cea penticostală, plină de sentimente antisacramentale.” (p. 133-135)

“În acest eseu, mă voi concentra exclusiv asupra concepţiilor penticostale clasice şi, astfel, voi exclude concepţiile mişcărilor carismatice ce se manifestă în interiorul unor confesiuni consacrate, precum şi concepţiile altor grupări carismatice. În tipologia actuală (așa cum a fost ea adoptată, de exemplu, în The New International Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements, există trei subcategorii în mișcările penticostal-carismatice. În primul rând, există categoria denominațiilor penticostale (clasice), cum ar fi Assemblies of God, Church of God (Cleveland, TN) sau Foursquare Gospel, care își datorează existența faimoasei treziri spiritule de pe strada Azusa; în al doilea rând, mișcările carismatice, care includ mișcări spirituale de tip penticostal care există în cadrul confesiunilor consacrate (dintre care ce mai mare este mișcarea de înnoire carismatică romano-catolică); și, în al treilea rând, mișcările neocarismatice, printre cele mai importante fiind (1) Mișcarea Vineyard, în Statele Unite și în Canada, (2) African Initiated (sau Independent) Churches și (3) mișcarea bisericilor-de-casă din China, precum și nenumăratele biserici și grupuri independente care există în întreaga lume. Mișcările carismatice (circa 200 de milioane) și cele neocarismatice (200-300 de milioane) le întrec numeric cu mult pe cele penticostale clasice (75-125 milioane).

Deși teologia clasică și confesiunile consacrate vorbesc despre euharistie, penticostalii preferă termenul de Cina Domnului sau comuniune. În acord cu tradiția bisericilor libere, penticostalii vorbesc despre acest rit (și botezul cu apă) în termenii unei rânduieli, care este definită drept “ceea ce este hotărât sau rânduit de Dumnezeu; regulă stabilită; o practică prestabilită pentru a fi folosită”. Motivul pentru care cei mai mulți penticostali preferă termenul de rânduială, în loc de sacrament este că al doilea termen “pare să implice o eficacitate de sine stătătoare, independentă de credinţa participantului”. Deși recunoaște această prezumție des întâlnită printre penticostali – care este, din punct de vedere teologic, evident, inexactă prin faptul că, spre deosebire de teologia sacramentală clasică sau contemporană, juxtapune credința și actul sacramental într-un mod care le determină să se excludă reciproc –, Harold D. Hunter, el însuși un teolog penticostal de seamă, observă pe bună dreptate că aceasta nu este o concluzie necesară, dar nici una îndreptățită. Potrivit lui, “un sacrament se referă la acele rituri exterioare poruncite de Scriptură şi îndeplinite de oamenii lui Dumnezeu care se adună laolaltă”. Dacă această definiție – scrisă în dicționarul penticostal mai sus menționat și astfel reprezentativă pentru concepțiile penticostale universale – este un indiciu al modului în care înțeleg penticostalii sacramentele, este în concordanță cu teologia “rânduielii”, care este diferită de teologia sacramentală clasică, potrivit căreia sacramentele conțin în ele ceea ce sugerează și, ca atare, sunt mijloace “eficiente” ale harului.” (p. 136-137)

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Este botezul o taină?

  1. Alin Cristea zice:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s