PROTESTEZ – 18. Vinerea Mare. Ghetoizarea

Încă o seară anemică la Biserica Providența.

Iarăși peste 60 de scaune goale în față. Sau 100?

Știam că este un papagal la Providența, în seara asta am aflat că este și un pițigoi.

Predicatorul a excelat în icnete pedagogice, întreruperi inutile, elemente nereușite de retorică, în registru acut…

Iar stilul?… Parcă era „în familie”…

Vinerea Mare devine Lungirea Mare a predicii, se servește o zamă lungă pe post de biftec și mutrele ascultătorilor arată de parcă nu au mîncat de o săptămînă.

Iar rugăciunea în grupuri are un grad înalt de ghetoizare.

Cum să invite cineva pe un vecin sau o rudă la biserică în astfel de condiţii?

Iscusința celor de la Providența de a degrada sărbătorile pascale e din ce în ce mai mare…

Duminică, de Înviere, o să fie mai bine? Probabil… N-aduce anul ce-aduce ziua, voba românului, mare amator de treabă prost făcută…

Azi am aflat că va fi botez, cu deținuți, la Betania, așa că o șteg duminică într-acolo…

Ne vedem la Providența cu alte ocazii. Nu vă uit! Punem pariu că nici voi n-o să mă uitați? 🙂

Iată un poem ale cărui versuri mi se potrivesc:

Semnalmente, de Petre Stoica

Sînt de statură potrivită port barbă
și am o concepție de viață perfect asamblată
ceea ce înseamnă că îmi plac gogoșarii în oțet
și mai cu seamă îmi place să vă pun sub nas
adevăruri pline cu praf de strănutat

Pînă cînd ne vom întîlni față în față (adică spate în spate, că ăsta e sentimentul pe care îl transmite ghetoul vostru), ca în fiecare an în această perioadă, lecturez ceva ce am scris acum 8 ani, și vă bag și vouă sub nas (primul destinatar a fost cel care e acum DJ la BBSO, am auzit azi că și-au luat teren pentru biserică prin Cantemir, știți ce înseamnă asta, nu?, că nu peste mulți ani adolescenții voștri vor fi tinerii LOR, dar și că eu le voi face vizite dese, ah, ce mai epistole o să mai scriu și atunci):

Tristeţi pascale: Scrisoare către pianist

Dragul meu pianist,

Ar fi greu de explicat, doar în cîteva cuvinte, de ce sînt atît de interesat de modul în care sonorităţile care însoţesc sărbătorile pascale (sau închinarea publică săptămînală) iau naştere mai mult sau mai puţin providenţial.

Dar nu-i aşa că mai toţi ştim că muzica, într-un fel sau altul, ne atinge străfundurile sufletului, descoperindu-ne locuri din noi despre care nici măcar nu ştiam că există? Şi că pot vibra atît de puternic încît parcă ne des-facem?

(precum femeia de serviciu de la grădiniţă, cu rîsul cît cupola circului, desface amurgul, ca pe-un ceasornic, să-l împartă, de jucării, copiilor – am redat, în proză, o parte dintr-un scurt poem al unui poet orădean)

O să înţelegi vreodată tristeţile mele pascale văzînd copiii Providenţei care se joacă cu-amurgul împărţit?

Da, o să înţelegi cîndva… Te-a (în)cîntat şi pe tine muzica, trebuie doar un alt fel de portativ pe care-ţi va fi scrisă viaţa… Cum ne spuneam, deunăzi, unul altuia, Pătrăţosu şi Rotundu, în timp ce pe-treceam curbele dintre Iaşi şi Oradea: ce-ar fi dacă semnele de circulaţie, la curbe, ar fi astfel: Andante, Allegro, Adagio piu andante allegro non troppo ma con brio… Iar maşinile să-şi pună combustibil: muzică clasică, jazz, rock progresiv…

Dar să-ţi aduc aminte (de-i fi citit) mai întîi ce-ţi scriam anul trecut despre nepriceperea de a fi adecvaţi sărbătorii:

Duminică dimineaţă, adică prima zi de Înviere, nu de Paşti (Paştele e atunci cînd e jertfit Mielul, adică Vinerea Mare), coordonatorul “programului”, netulburat deloc (precum eram eu) de tonul triumfalist, ne provoacă să fim uniţi în jurul… Jertfei!

Asezonarea muzicală a fost… praştie, în sensul că tocmai acum, cînd Sărbătoarea Învierii e cel mai potrivit moment din an pentru a se cînta melodii dinamice, în sens muzical (nu mă refer la ritm!), consistente în semnificaţie teologică, solemne, precum piesele din repertoriul muzicii clasice sau inspirate de tradiţia clasică a închinării bisericeşti, tocmai acum am avut melodii care au acoperit anii 1970-2000, adică de la folk, country la ambiguul worship.

Şi ca să fie atmosfera şi mai disneylandizată (precum e de atîtea ori şi mersul globalizat al vremurilor noastre), a fost şi “programul” copiilor. Parcă eram la Crăciun! Mai lipsea să se împartă pungile de… Paşte! Doamne, şi noi eram la… Înviere!

Dar oare am ajuns, psihologic, teologic, terapeutic, empatic, la… Înviere?

Predica… Predica a fost despre dedicarea vieţii în ascultare de Hristos (!). Adică o predică din “program” care putea fi ţinută în oricare duminică din an! De Înviere, cînd o dată îţi intră cîţiva nepocăiţi în biserică, nu ar fi putut fi ALTCEVA? Decît predica obişnuită şi sandviciul bisericesc?

Mă gîndesc uneori că povara Sărbătorii / Învierii e mai mare decît cea a Înmormîntării / Crucii.

Resursele ni se termină înainte de… Înviere. Sîntem undeva între Cruce şi Înviere.

Resursele interioare adică, că resursele exterioare par a fi inepuizabile. Consumismul exterior însă pare a-şi pune amprenta şi pe lumea noastră interioară.

Poate ar trebui să reflectăm mai mult la bogăţia singurătăţii (cineva spunea: În glorie, în dragoste şi în moarte sîntem singuri) după un festin pascal sau decembrist în care sîntem depersonalizaţi în mijlocul mulţimilor care cîntă osanale unui fetiş sclipicios şi atrăgător şi demonetizează evenimentul prin abuz, prin bolborosirea nu numai a cuvintelor, ci a sensurilor Vieţii şi Morţii. Şi ale Învierii!

Paşte mielul fericit,
Oul şade înroşit,
De ruşine s-a scumpit,
Iar iubitul iepuroi
Să v-aducă euroi,
Fericire, sănătate,
Mult noroc şi spor la toate.

PASTE FERICIT!!!

Nu sîntem oare, în nesăbuinţa noastră, aproape de o astfel de atitudine din care au răsărit aceste urări trimise de un tînăr pe care l-am cunoscut nu de mult?

Cum să fie Paştele fericit cu…. euroi şi iepuroi?

Împărăţia lui Dumnezeu nu este mîncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfînt.

Oare de ce, căutînd neprihănire, pace şi bucurie, rămînem undeva între Cruce şi Înviere?

Cît despre Înălţare, mi se pare că e chiar o chestiune care ne încurcă de-a binelea: păi dacă îţi reuşesc “programele” la biserică, ai pus şi mochetă, iar corul / fanfara / cvartetul / grupul tinerilor / trupa de închinare face atmosferă, de ce să mai plecăm de aici? Facem cîte colibe trebuie…

Mai bine să fim mortificaţi (oare ce o mai fi însemnînd asta in postmodernism?) şase zile pe săptămînă, dar să ne rămînă duminica în care să ne… văruim!

Între Cruce şi Înviere sîntem DOAR… morminte văruite. Care nu ne lăsăm darul la altar ca să ne împăcăm cu fratele sau cu pîrîşul şi abia APOI să ne aducem darul.

Între Cruce şi Înviere uităm că roada luminii stă în ORICE bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Nu “programul” aduce lumină, ci Lumina înviază “programele”.

Între Cruce şi Înviere nu ştim să murim, nu ştim să sărbătorim, nu ştim să… înviem!

Pavel: Să-L cunosc pe El şi puterea ÎNVIERII Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.

Părtăşia suferinţelor nu legitimează triumfalismul şi bolborosirea Sărbătorilor, ci… ÎNVIEREA!

Între Cruce şi Înviere, venim, Doamne, cu ce avem: speranţe (de multe ori nelegitime), realizări (de puţine ori semnificative), spaime (de prea multe ori stupide), entuziasm (rareori însoţit de pesimism tonic), înfrîngeri (atît de necesare…) şi sîntem uimiţi, iarăşi, că Sărbătorile sînt fericite doar pentru că ne ţii în palmă, Tu, Domn al Istoriei!

Asta scriam anul trecut… Nicidecum primul în care trăiam depresia festivalieră şi durerile interioare pe care le provoacă kitschul (prost gestionat, că în postmodernism se poate gestiona ceva mai bine decît în alte epoci), muzica-sonoritate fără… MUZICĂ, precum poezia fără… poeticitate, aia rimată de e atît vînturată în bisericile pocăiţilor (alte exemple, arhitectonice, de gestualitate greoaie, precum cea a ţăranilor care umblă, la oraş, în tramvai, ca şi cum ar fi o poiană a lui Iocan care umblă.

Am vrut să-ţi scriu despre aseară, cum Vinerea Mare s-a transformat în Vinerea Lăbărţată. Cum corul (deşi a făcut un efort de apreciat) a ratat, cu atîtea şi atîtea momente muzicale, tocmai curba pascală, în drum spre… Înviere. Cum băieţelul pastorului era întins (literalmente), la vedere, în mijlocul auditoriumului, jucîndu-se cu 10 (!) maşinuţe.

Şi cum mi-au dat lacrimile cînd m-a întrebat cineva, la sfîrşit, de sănătate. L-am întrebat, nicidecum retoric: Ce se întîmplă cu biserica asta? Cu muzica asta? – continui acum interogaţiile. Cu noi, cu sufletul nostru care ŞTIE ce e muzică şi ce nu e…? Iar dacă nu ştie ce e muzică, s-o ceară de sus, de la Domnul, Mielul care a… tăcut. Jertfindu-se. Pentru că, în toate astea, se poate vedea Puterea Umilinţei.

În modul în care sărbătorim, tăcînd sau vorbind, cîntînd şi încîntînd, s-ar putea vedea Puterea Umilinţei. Dar nu deodată. Nu oricînd. Nu festivalier. Nu kitschos. Curbele se iau andante.

Mai e o oră pînă la miezul nopţii. Îţi scriu această scrisoare cu speranţa că o să o citeşti, iar mîine, la Înviere, că o să eziţi ceva mai mult cînd vei umple spaţiul cu sonorităţi ambientale, care ar fi mult mai potrivite la un bar decent, dar indecente, totuşi, într-un spaţiu liturgic, unde trebuie să ne aducem aminte că lucrurile care se văd sînt trecătoare, că sunetele care se aud sînt trecătoare…

Lucrurile care nu se văd sînt veşnice. Muzica care rămîne în noi DUPĂ ce sonorităţile iau sfîrşit e veşnică. Şi, în toiul sărbătorilor pascale, muzica asta, a sufletului, este despre Moarte şi Înviere.

Dragul meu pianist, eu te invit, de fapt, să mori. Dacă e dureros să mori? Da. Parcă nu se mai termină murirea asta. Tot timpul trebuie parcă să renunţi la ceva, să renunţi la a-ţi etala talentul şi să ţi-l răscumperi prin Puterea Umilinţei. Să renunţi (şi-acum încă îmi aduc aminte de tonul vocii lui Beni Fărăgău, acum 20 de ani, spunînd că tot nu s-a obişnuit încă cu renunţarea) şi iar să renunţi. Poate să renunţi să mă asculţi prea mult pe mine cînd îţi spun astfel de vorbe. Poate că prea mult cuvîntez şi prea puţin bine-cuvîntez.

Să nu rătăcim între Cruce şi Înviere. Să ne purtăm Crucea şi să ajungem la Înviere.

Tristeţile nu sînt toate cenuşii. Şi nu toate tristeţile sînt fără folos (“mai bună este întristarea decît rîsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună” – Eclesiatul 7:3).

A fost Vinerea. Dar vine Duminica.

Am plecat, vineri, cu lacrimi în ochi (mai am de renunţat la multe, şi la lacrimile astea nerăscumpărate), dar mîine e duminică. E Învierea. Aş putea, oare, spera că vei deschide mai mult poarta solemnităţii? Oare voi pleca rîzînd acasă? Rîzînd în nas Morţii, ultimul vrăjmaş, sau oare îmi voi continua tristeţile pascale? Pianistule, luntraş ce ne treci Rîul Morţii, ţi-aş pune în mînă un ban să ne ajuţi mîine să adunăm în sufletul nostru muzica care nu se aude, muzica inimii, muzica Învierii.

Imaginează-ţi că ai fi la înmormîntarea mea. Ce-ai cînta ca să le arăţi oamenilor ce muzică am dus cu mine în veşnicii? Pe plaiurile însorite ale harpelor divine?

Vineri (m-)am întrebat de fuse vreun moment care să fi atins sufletul nostru?

Nu degeaba m-am rugat:

Părintele nostru ceresc,
Îndură-Te de inimile noastre împietrite
Fă ceva cu cuvintele noastre scoase de la naftalină şi lustruite
Ajută-ne să murim
Împreună cu Tine
Ca să înviem
Împreună cu Tine

Un singur moment ar fi avut şansa să devină un eveniment providenţial: prima melodie interpretată de grupul de 5 cu blockflöte. Dar mormăiră cîţiva, fără să-şi dea seama că ne privează de a lua cu noi plăcerea momentului, la fel cum ne amintim de zîmbetul florii ŞI după ce se ofileşte, la fel cum ne amintim de un apus de soare.

Despre mine ştii, probabil, dacă te-am rugat să-mi trimiţi pe Messenger versurile, că m-am înfiorat citind (nu auzind):

Din Egipt în Ghetsimani.. numai plâns şi privegheri
Crunt pândeau în drum duşmanii, până n-au mai fost Betanii nicăieri.

Fie ca Providenţa să ne ofere o Betanie

Dragul meu pianist, după cum poate ţi-ai dat seama, eu sînt pianistul… Cel de acum 20 de ani, cînd îmi băgam picioarele în burduful armoniului, de-mi făcea semn, din spate, fratele meu: Bă, tractoru’! Sau poate cel de acum, neştiind prea bine să iau curbele în Andante…

Şi, aproape sigur, fiecare cititor e pianistul… Un (umil) dulap care ne trece într-o lume magică (unde Leul este Mielul) sau un rob care îşi îngroapă, timorat, talentul de a fi pianist. Talentul de a cînta la strunele sufletelor… (Oare cîţi îşi mai aduc aminte că la pian se cîntă la strune, nu la clape?)

Cristos a înviat!

Să nu-l ţinem înfăşat în sonorităţi inutile, să nu-l ungem prea aromat, să nu-l re-facem din Lego sau din amurguri rătăcite…

Cristos a înviat!

Puterea Umilinţei!

Reclame
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la PROTESTEZ – 18. Vinerea Mare. Ghetoizarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s