2010 – Mark Dever: 9 semne… (10)
“Dacă vă veți uita în Noul Testament la modul în care oamenii au discutat felul în care ar trebui organizată biserica, nu veți găsi deloc un manual prea clar de conducere a bisericii; nu există o constituție ideală pentru biserică. Dar aceasta nu înseamnă că Biblia nu are nimic de spus despre modul în care trebuie să ne organizăm biserica. Unul dintre cele mai importante pasaje despre viața bisericii se află în Matei 18:15-17, unde Isus spunea:
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dar, dacă nu te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.
Observați la cine trebuie să apelăm, în cele din umră, în astfel de situații. Cine este instanța supremă care are ultimul cuvânt? Nu este nici episcopul, nici papa, nici prezbiterul, nici comitetul, nici sinodul, nici convenția. Nu este nici măcar un pastor sau un comitet de lideri, un bord de diaconi sau comitetul bisericii. Instanța supremă este pur și simplu biserica – adică adunarea tuturor credincioșilor care fac parte din biserică.” (p. 269-270)
“Este important de reținut că, atunci când a respins învățătura străină, Pavel nu a scris doar pastorului, diaconilor sau episcopului, convenției ori seminarului. Nu, Pavel le-a scris bisericilor. El le-a scris creștinilor care făceau parte din biserici și care au cunoscut în viața lor puterea Evangheliei. El a apelat la ei și a arătat foarte clar că ei nu aveau doar competența de a judeca mesajul prezentat ca fiind Evanghelia adevărată, ci că ei aveau datoria să facă acest lucru. Ori de câte ori se ridica cineva și prezenta alte învățături, numindu-le “Evanghelie”, congregația trebuia să ia o decizie. Ei erau datori să judece și pe cei care pretindeau că sunt apostoli.” (p. 273)
“Toate bisericile au avut bărbați care au deținut funcția de prezbiter, chiar dacă nu au folosit termenul acesta pentru liderul respectiv. Cele mai folosite două cuvinte din Noul Testament care desemnează această slujbă sunt episcopos (episcop sau priveghetor) și presbuteros (prezbiter). Când evanghelicii din zilele noastre aud cuvântul prezbiter, se gândesc imediat la “prezbiterian”, totuși, când s-au ridicat congregaționaliștii în secolul al XVI-lea, ei au accentuat, de asemenea, slujba de prezbiter. Aceștia se puteau găsi în biserivile baptiste din America încă din secolul al XVIII-lea și XIX-lea. W.B. Johnson, primul președinte al Convenției Baptiste de Sud, a scris o carte despre viața bisericii, în care susținea vehement ideea că trebuie să existe mai mulți prezbiteri într-o biserică locală.
Pentru un motiv oarecare, această practică – niciodată universală – s-a stins aproape complet în rândul baptiștilor. Fie din cauza neatenției la Scriptură, fie din cauză că acești oameni trăiau mereu la frontiere (aici numărul bisericilor nou înființate a crescut cu mare repeziciune), practica de a încuraja o conducere congregaționalistă a încetat să mai fie acceptată în rândul bisericilor baptiste. Dar discuțiile pe marginea reînvierii slujbei biblice au continuat în publicațiile baptiste. Până la începutul secolului XX, publicațiile baptiste se refereau la lideri cu titlul de bătrâni sau prezbiteri, dar după aceea, ideea aceasta a început să dispară, până când a devenit foarte neobișnuit ca o biserică baptistă să aibă în cadrul ei bătrâni.
Cu toate acestea, astăzi există o tendință crescândă de a se reveni la această slujbă biblică – și pe bună dreptate. Era nevoie de această slujbă în Noul Testament și este nevoie de ea și astăzi.” (p. 278-279)
“Trebuie să observăm natura carismatică a conducerii bisericii. Prin “carismatic” nu mă refer la o anumită experiență supranaturală, cum ar fi vorbirea în limbi. Cuvântul grecesc charisma (pluralul, charismata) înseamnă doar un dar al harului – darul harului lui Dumnezeu. În Biblie este clar că Duhul lui Dumnezeu oferă Bisericii Sale daruri pentru ca acesta să fie edificată și să crească în credință. Chiar și mântuirea noastră este un dar al harului, o charisma.” (p. 283)
“Imaginați-vă două congregații, una formată dintr-o mulțime de oameni care vorbesc în limbi și cealaltă de câțiva tineri care participă la înmormântarea unui om mai bătrân pe care îl cunoșteau ca membru din biserică. A doua biserică mi se pare a fi mai “carismativă”, în sensul biblic. Al cuvântului. A doua biserică mi se pare că arată cum consider ru că ar trebui să arate biserica nou-testamentală – o comunitate în care oamenii au învățat să se iubească și să aibă grijă unul de celălalt. […]
Natura carismatică a bisericii înseamnă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în noi pentru ca, astfel, să ne iubim și să avm grijă unii de alții. Pentru unii este un dar al harului (charisma) ca unii să se ridice și să conducă închinarea. Pentru alții este darul de a merge și a citi Scripturile celor care se află în spitale. Este un dar al harului să înveți liba greacă. Este un dar să îți suni pastorul și să îi spui că te rogi pentru el. Aceste lucruri, conform Noului Testament, sunt daruri carismatice. Pavel nu a dorit niciodată să ofere o listă completă de charismata prin cele șaptesprezece daruri spirituale pe car ele-a enumerat. Ori de câte ori biserica lucrează prin puterea Duhului Sfânt pentru zidirea ei, acolo sunt prezente și darurile spirituale. Orice interpretare pe care o avem cu privire la conducerea bisericească, așa cum este văzută în Biblie, trebuie privită în acest context.
În cadrul unei biserici, conducerea se exercită într-un context al congregației răscumpărate, care este echipată în mod special de Dumnezeu. Aceasta este natura carismatică a conducerii biblice a bisericii” (p. 287-288)
9 semne ale unei biserici sănătoase – Mark Dever, Editura Făclia, Oradea, 2010, 329 p.
RoEvanghelica 