Din istoria blogosferei evanghelice – 3 decembrie 2016

2013 – Dionis Bodiu: Un baptist modern, de viță veche: Paul Fiddes (1)

„Am înțeles destul de repede (cam într-un deceniu, dacă vreți să știți) că gândirea teologică creștină este puternic încovoiată sub povara unei necesare recontextualizări, pe calapodul discursurilor contemporane despre adevăr. Cuvintele, conceptele și propozițiile își au propria lor viață, iar teologia nu-și poate permite să ignore această realitate. […]

Teologia este o știință vie, pentru că obiectul studiului ei este relațional; să fim serioși, nu-l studiem pe Dumnezeu, ci tatonăm în permanență apropierea Sa de noi, mereu proaspătă și surprinzătoare. Astfel, Paul Fiddes, care orice s-ar spune este un baptist veritabil (nu cred că a folosit măcar odată cuvântul evanghelic în prelegerile sale, în orice caz, nu-mi aduc aminte), înrădăcinat într-o solidă tradiție a expresiilor doctrinare ale înaintașilor, m-a condus într-un mod cu totul neașteptat înspre o mai bună înțelegere a relației dintre text și spirit în discursul teologic creștin.”

2014 – Ghiţă Mocan: Rugăciunea lui Isus (3)

rugaciunea-lui-isus

Rugăciunea lui Isus: o abordare tematică – Ghiță Mocan, Societatea Biblică din România, 2014, 329 p.

“Îl proslăvim pe Domnul prin atitudinile noastre. Nu faptele, ci mediul interior cu care facem sau nu facem anumite lucruri. Aici se poartă cea dintâi bătălie a credinţei. Volumul slujirii este pus de Dumnezeu pe cântarul justei atitudini. De aici o sumedenie de surprize. Oameni care au cele mai pure și spirituale intenții, dar cu o prestație stângace. Alții, dimpotrivă, au atitudini jalnice, dar prestația lor e pusă în ramă. Însă, dincolo de pura analiză, doar primii Îl onorează pe Dumnezeu. Pe lângă atitudini, mai avem și strădaniile noastre. Doctrină dubioasă în spațiul evanghelic, ea este (totuși) biblică și necesară. O atitudine bună pune în mișcare o acțiune la fel de bună. Reușită sau nu, această acțiune trebuie să atingă apogeul. Dacă admitem că toate faptele noastre bune sunt incomplete în raport cu perfecțiunea lui Dumnezeu, înseamnă că viața ni se compune dintr-o succesiune de tentative. Încercăm, ne străduim, tatonăm, dar facem toate acestea cu seriozitate și frică de Domnul. În fine, Îl proslăvim pe Hristos prin consecvența noastră. Eșecul în facerea binelui este ceva inerent (nu scuzabil). Prin aceasta nu încurajăm răul, ci doar observăm limita. Ei ridică și merg înainte. Alții, se lamentează la nesfârșit, se autoînvinovățesc și se deprimă, dar nu se mai ridică poate niciodată. Rămân prinși în propria lor slăbiciune, în vreme ce Domnul e gata să-i ridice. Dar, să fim onești: de câte ori scăzămintele nu i-au încurajat, indirect, pe alții?! Nu-i așa că, prin toată rușinea, a-ți recunoaște limitele te face mai credibil în fața semenilor?! De ce n-am aprecia tenacitatea cu care unii se agață de poala lui Hristos, în loc să-i judecăm pentru micile poticneli din traseu?! În fond, prin lucruri de felul acesta El este proslăvit și așezat în mintea noastră pe locul ce-l merită.” (p. 89-90)

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s