“Astăzi Biserica Catolică învață ceea ce s-a accentuat din nou în Consiliul de la Trent: pentru teologii catolici, a “îndreptăți” înseamnă a face neprihănit și sfânt; așadar, îndreptățirea și sfințirea sunt considerate a fi același proces. Pentru catolici, credința în Cristos este începutul mântuirii și temelia îndreptățirii. Apoi catolicul zidește pe ea fapte bune, pentru că omul trebui să merite harul lui Dumnezeu de îndreptățire și mântuire veșnică. Catolicii cred că, atunci când fac fapte bune, neprihănirea le este insuflată, păcatul este eradicat și sufletul merită raiul.
Protestanții nu văd îndreptățirea în acest fel. A fi îndreptățit nu înseamnă că trebuie să fii făcut neprihănit și sfânt, ci, mai degrabă, tu ești declarat deja neprihănit și sfânt, chiar dacă încă ai o natură păcătoasă. Protestanții evanghelici învață că oamenii sunt declarați neprihăniți în ochii lui Dumnezeu dintr-un singur motiv – credința lor în ceea ce a făcut Cristos pentru ei la cruce (vezi Rom. 3:21-5:21, 10:4, 1 Cor. 1:30; Flp. 3:9). Cercetătorii evanghelici cred cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu că aceasta este imputată creștinilor: Lucrarea neprihănită a lui Cristos, arătată în moartea Lui pe cruce, este socotită în seama credinciosului, ca un dar de neprihănire fără nicio legătură cu meritul sau faptele umane. (Everet F. Harrison, Geoffrey Harrison, Geoffrey Bromiley și Carl F. H. Henry, editori, Biblical Dictionary of Theology, Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1960, p. 282)” (p. 54-55)
RoEvanghelica 
A republicat asta pe RoEvanghelica.
ApreciazăApreciază