2012 – David Pawson: Cuvântul și Duhul împreună (9)
“Evangheliştii Noului Testament îi îndemnau pe ascultătorii lor să se pocăiască de păcatele lor în faţa lui Dumnezeu, să creadă în Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor și să primească darul Duhului Sfânt. Convertiții lor aveau o relație trinitriană cu Dumnezeu, încă de la început.
Evangheliştii moderni (care sunt în mare parte evanghelici) foarte rar folosesc această triplă invitație. Există un accent mai slab pus pe pocăința exprimată prin fapte și prin vorbe (Lc. 3:8; Fa. 26:20). Al doilea și al treilea punct sunt contopite în “a-L primi pe Isus ca Mântuitor şi Domn personal”. A pune acest lucru sub semnul întrebării, pentru unii ar putea părea un joc de cuvinte. Dar frazeologia reflectă credința evanghelicilor, și anume că a crede în Isus și a primi Duhul sunt unul și același lucru.
Dovada din Noul Testament arată că aceste două puncte pot și trebuie să fie deosebite unul de celălalt, că ele se pot afla la o oarecare distanță în timp, că este necesar să ne asigurăm că amândouă au avut loc și că este posibil să știm acest lucru.
Desigur că primii ucenici au crezut în Isus cu mult înainte de a fi primit Duhul (In. 7:39). Dar acest fapt poate fi explicat prin natura situației lor de tranziție, prepenticostală. Duhul nu fusese “încă dat”.” (p. 122-123)
“Una dintre diferenţele de bază între a crede în Isus și a primi Duhul este că dovada primului pas este acțiunea umană (roadele pocăinței și acceptarea botezului), în timp ce dovada celui de-al doilea este acțiunea divină. Studiind toate dovezile scrise ale primirii Duhului, este imposibil să nu ajungem la concluzia că de fiecare dată a avut loc o manifestare audibilă / vizibilă, ca o evidență a faptului că Dumnezeu Și-a împlinit “promisiunea”. […]
Evanghelicii vor trebui să-și reconsidere ipoteza despre cum și când este “primit” Duhul (verbul folosit în Noul Testament este sinonim cu “botezat” și “umplut”) pentru a se armoniza cu mărturia unitară a faptului că această experiență este deslușită, o întâmplare perceptibilă, așa cum trebuie să fie.
Atât carismaticii, cât și evanghelicii se sustrag de la îndeplinirea responsabilităților pastorale care s-ar ivi dacă ar opera aceste ajustări doctrinare. În această ezitare, ambele tabere sunt în pericolul de a lăsa ca experiența lor să aibă prioritate în raport cu teologia!
Problema este afirmată pur și simplu. Dacă primirea / botezul / umplerea cu Duhul este atât parte integrantă a inițierii creștine, cât și o experiență perceptibilă, atunci mulți creștini practicanți din anumite biserici, chiar majoritatea, nu au “primit” Duhul Sfânt. Va trebui să ajungem la această concluzie, dacă sensul nou-testamentar al cuvintelor în cauză a fost definit corect mai sus. Criza care ar rezulta pentru mulți pastori, meditând doar la aceste adevăruri, ca să nu mai vorbim despre a le predica, descurajează o reevaluare obiectivă. Carismaticii fug de această dilemă, separând “primirea” de “botez” (sau repetând “primirea”), în timp ce evanghelicii se eschivează, separând “botezul” de “umplere” (și folosind substantivele statice – “botez” și “plinătate” – acolo unde Scriptura folosește verbe dinamice).” (p. 124-125)
2014 – Os Guinness: Chemarea ta (5)
“În primul rând, dedicarea faţă de chemarea noastră comună înseamnă că trebuie să ne păzim cu hotărâre de înclinația modernă către un individualism nepăsător. Explozia denominațiilor este unul dintre exemple. Potrivit cu World Christian Encyclopedia (1982), se estimează că, la începutul secolului XX, existau o mie nouă sute de denominații creștine, iar la sfârșitul secolului, douăzeci și două de mii. Sub influența lumii moderne, “accidentul” istoric al denominațiilor a devenit un dezastru teologic pentru oricine care crede într-o singură biserică.” (p. 115)
RoEvanghelica 