Despre (adevărata) tristețe

Cineva mi-a scris următorul mesaj:

Ți-am citit gândurile din seria Emanuelismul negrutian (18) si vad bine ca ești „amărât” din pricina nemulțumirilor pe care le ai vis-a-vis de unele persoane in mod special dar si pe culte in mod general potrivit cu experiențele pe care le-ai avut, probabil, sau/si cu constatările făcute intr-o perioada de vreme. Nu neg faptul ca sunt multe lucruri de reproșat (si imi pare rău pentru ca ele exista) dar Aline, amărăciunea ta este contagioasa si pentru cei care sunt slabi in credința, si vad anumite postări ale tale, pot fi pricina de cădere/lepădare de credința… Ți-ai asumat, după părerea mea, o responsabilitate enorma ( o vad chiar de ordin dumnezeiesc) fiind in joc sufletele oamenilor. Aline amărăciunea asta distruge. Te distruge pe tine si distruge oameni. Oricât de banal si de resemnator ar suna, Isus ne-a chemat la pace si iubire, ne-a spus sa ne rugam pentru cei puși (fie si de ei înșiși) in funcții de dregătorie, sa nu-i vorbim de rău pe slujitorii Domnului… Știu ca fiecare are nevoie sa-si exprime crezul si adevarul lui dar fa-o in fata cărora este nevoie sa o faci si in momentele in care trebuie sa o faci in așa fel încât discuțiile voastre sa nu afecteze pe cei slabi si necunoscători. Așa cum sunt ei, acești capi ai bisericii, slujesc cum știu si pot iar cuvântul Domnului, fie de ochii omului, fie din toată inima, este propovăduit si oameni mulți se întorc la Dumnezeu prin ei. Da, noi cei care suntem vechi in credința simțim, vedem, nevoia unei treziri spirituale si tânjim după ia ca sa nu trăim pe rămășițele trezirilor spirituale de mult trecute o data cu moartea slujitorilor Domnului din vechime…dar datoria noastră este sa ne rugam, si noi înșine sa avem o viata autentica de creștin născut din nou.

Iată răspunsul pe care l-am dat:

Abordarea ta este moralista si anistorica, de tip emanuelist. Impotriva acestei perspective nu doar superficiale, ci si pervertite, scirboase, lupt de ani buni. Dupa o astfel de gindire imatura, bisericile nu au niciodata sansa de a se maturiza si de a conta mai mult decit ca ghetou pocaiesc. Nici comunismul n-ar fi cazut vreodata, dupa o astfel de perspectiva minora, care nu intelege nici semnele vremurilor, nici gloria divina. A fi vechi in credinta a ajuns un blazon provincialist care pute a terestru, nu a extra-terestru.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Despre (adevărata) tristețe

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s